Şomajul poate fi considerat un fenomen economic, aflat la interferenţa socialului cu politicul, având implicaţii negative asupra condiţiilor de viaţă şi nivelului de trai ale populaţiei. Frământările economiei de piaţă şi, mai ales, schimbările structurale majore ale economiilor în tranziţie, trebuie acompaniate de tendinţa oricărui guvern responsabil de a atenua efectele negative ce însoţesc procesul tranziţiei asupra populaţiei prin măsuri de politică socială adecvate.

Pentru societatea noastră, aflată pe drumul tranziţiei spre economia de piaţă, este esenţială identificarea acelor zone ale socialului care pot deveni obiect al politicii sociale. În acest sens, şomerii, ca persoane fără un loc de muncă, dar care caută şi sunt disponibile să muncească, reprezintă una din categoriile sociale cele mai afectate de schimbările economice recente şi este de un real interes analiza acestui segment al populaţiei. Pentru ca măsurile de politică socială să aibă efectele scontate, este obligatorie focalizarea lor asupra acelui segment al populaţiei care are nevoie de spijin, cu alte cuvinte identificarea cât mai riguroasă a categoriei sociale defavorizate.

În Anuarul Forţei de Muncă al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şomajul este definit potrivit Rezoluţiei privind statisticile populaţiei economic active, ocupării, neocupării şi subocupării, adoptată la A treisprezecea Conferinţă a Statisticienilor Muncii (Geneva, 1982). Astfel, şomerii sunt persoanele peste o anumită vârstă, care sunt: fără loc de muncă, curent disponibili pentru muncă şi în căutarea unui loc de muncă.

În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează şi publică numărul şomerilor, al populaţiei ocupate şi al celor din afara forţei de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj bazat pe un eşantion reprezentativ de 59.500 gospodării, din 729 localităţi diferite, astfel în cât să se asigure reprezentativitate din punct de vedere al repartiţiei geografice şi demografice a populaţiei.

În România, în Legea nr. 1 din 7 ianuarie 1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, se arată că: “persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii lor, sunt considerate şomeri”.

Această definiţie, după cum se observă, lasă loc unor speculaţii, nefăcând deloc referire la intenţia unor asemenea persoane de a munci.

În statistica oficială, definiţia şomajului este abordată cu mai multă rigurozitate, pentru a asigura posibilitatea determinării indicatorilor statistici relativi şi absoluţi ai şomajului, precum şi pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale. La noi în ţară, efectivul şomerilor se determină şi se face public în două variante:

a) şomerii înregistraţi;

b) şomerii în sens B.I.M., adică respectând criteriile Biroului Internaţiona al Muncii.

- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;

- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă;

Prin urmare, simpla înscriere la Oficiile Forţei de Muncă şi Şomaj nu este suficientă pentru ca o persoană să aibă calitatea de şomer, aşa cum este ea acceptată de statistica internaţională.

Dintre cele două modalităţi de abordare a numărului de şomeri- şomerii înregistraţi şi şomerii BIM- de o mai largă recunoaştere şi utilizare beneficiază şomerii înregistraţi. Aceasta este o situaţie oarecum paradoxală, dacă se ţine cont de limitele acestui indicator. Explicaţia ar fi aceea că numărul şomerilor înregistraţi se determină şi se publică lunar, începând cu anul 1990, ceea ce permite identificarea unor variaţii sezoniere sau o analiză în dinamică pe un orizont mai mare de timp. Şomerii BIM se determină trimestrial şi numai începând cu anul 1994. Sunt aceste argumente suficiente pentru a justifica larga utilizare şi importanţa acordată indicatorului “număr de şomeri înregistraţi”?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat decât în urma analizei concrete a raportului între numărul situaţiei existente în ultimii ani

Cu excepţia anului 1996, în ceilalţi ani numărul şomerilor BIM a fost mai mic decât cel al şomerilor înregistraţi, diferenţele fiind deloc neglijabile.

În anul 1997, numărul şomerilor înregistraţi era de 881453, în timp ce efectivul şomerilor BIM a fost de 706477. Se constată că diferenţa între cele două valori este semnificativă, iar explicaţia constă în modalităţile diferite de dfinire a celor doi indicatori: din totalul şomerilor BIM, doar 49,2% erau înscrişi la OFMŞ, adică cca 348000 de şomeri. În schimb, mai mult de un sfert (28,6%) din şomerii înregistraţi la OFMŞ erau consideraţi, potrivit criteriilor BIM, persoane ocupate. Cu alte cuvinte, o parte din cei care erau înscrişi la Oficiile Forţei de Muncă şi Şomaj au depus, în perioada analizată o muncă pentru care au primit anumite beneficii, au obţinut anumite venituri, deci ei nu mai sunt şomeri.

Situaţia se prezintă asemănător şi în primele două trimestre ale anului trecut. De exmplu, în trimestrul II al anului 1998, din numărul şomerilor definiţi conform standardelor internaţionale - şomeri BIM - care era de 664 mii persoane doar 55 % erau înscrişi la OFMŞ. În acelaşi timp, din cei 746000 şomeri înregistraţi, un număr de 206 mii , adică 27,6%, erau persoane active.

Dincolo de aceste cifre, care pentru un ochi neavizat pot părea fără semnificaţie, se ascunde o gravă realitate: o masă importantă de persoane, de ordinul sutelor de mii, sunt calificaţi drept şomeri, beneficiază de drepturile ce decurg din acest statut şi, în acelaşi timp, dispun de alte surse de venit, prestând diferite alte activităţi. Munca la negru este prestată atât de persoane care lucrează, în vederea completării veniturilor, dar mai ales de către şomeri, astfel încât valorile prezentate anterior nu fac decât să ofere o imagine asupra amplitudinii acestui fenomen, în România.

Aceeaşi evoluţie descrescătoare a numărului şomerilor înregistraţi în anii 1995 şi 1996 este confirmată şi de analiza numărului şomerilor BIM. Situaţia devine, aparent, paradoxală în anul 1997, când cei doi indicatori au evoluţii contrare: numărul şomerilor înregistraţi creşte cu 34 %, pe când şomerii BIM scad cu10,67%.

În analiza şomajului este rata şomajului, ca raport al numărului de şomeri la populaţia activă, are o mare relevanţă. Ea se determină atât pentru şomerii înregistraţi, cât şi pentru şomerii BIM.

Evoluţia ratelor şomajului este similară cu cea a numărului de şomeri. Nivelele maxime s-au înregistrat în anul 1994, după care au scăzut. În anul 1997, rata şomerilor înregistraţi a crescut de la 6,6% la 8,8%, în timp ce rata şomerilor BIM a scăzut de la 6,7 % la 6,0%, evoluţie ce urmează dinamica numărului de şomeri în cele două accepţiuni.