Posibile Scenarii de evolutie ale conflictului din Kosovo

Scurta introducere

In istoria acestui conflict au fost implicati numerosi actori, atAt la nivel de sistem international cAt si la nivel subsistemic - statal.

La nivel de sistem este de notat interactiunea ce a existat intre organizatiile internationale atAt europene cAt si mondiale. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne. NATO si-a pus la dispozitie tehnica militara in scopul impunerii rezolutiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de interventia americano-britanica din Irak (Vulpea Desertului), sau de operatiunea "Furtuna in Desert". Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica care insa s-a oprit la un anumit punct. Importanta este, de asemenea interventia Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, care a participat cu un numar mare de observatori apartinAnd tarilor membre. Chiar si Consiliul Europei si-a declarat de curAnd interesul de a se implica in rezolvarea problemei, mai ales avAnd in vedere problematica grava a incalcarilor drepturilor omului.

La nivel de actori internatioali statali, demne de amintit sunt actiunile Statelor Unite si ale Rusiei. De asemenea o importanta implicare in conflict o are Albania, al carei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent.

Scurta cronologie.

In 1989, Slobodan Milosevic anuleaza autonomia provinciei Kosovo, act care, odata aprobat de adunarea legislativa a Kosovo, da nastere la violente in rAndul populatiei majoritare. In iulie 1990, albanezii din Kosovo declara independenta provinciei, independenta care este recunoscuta anul urmator de Albania. 1991 este anul cAnd incepe razboiul in Iugoslavia, iar in 1992 Republica auto-proclamata Kosovo alege presedinte pe Ibrahim Rugova.

In Februarie 1998 conflictul devine evident. Dupa numeroase ciocniri intre politie si separatisti, soldate cu morti si raniti in ambele tabere, unitati ale armatei sArbei ataca satul Prekaz, considerat ca fiind un adapost al Armatei de Eliberare a Kosovo. In martie 1998 apare prima rezolutie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecinta directa fata de evenimentele din Kosovo. Tot in 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui acord de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

Implicarea NATO in conflictul din Kosovo

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la Belgrand, ambele initiind o propunere de rezolutie a Consiuliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data conducerea Comunitatii) afirmAnd ca nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile Uniunii Europene. In scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare.

In plus fata de aceste coordonate, mai exista si una psihologica: conflictul din Kosovo a explodat foarte curAnd dupa relativa calmare a razboiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficienta. Relevanta este chiar afirmatia lui Holbrooke – "Kosovo nu este inca o a doua Bosnie".

Problema in fata careia se afla NATO in aceasta situatie este aceea ca pentru a interveni armat in Kosovo va fi nevoita sa eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la Washington prevede actiunea armata doar in limitele Cartei Natiunilor Unite si doar in scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede actiunea in cazul in care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenintat / atacat, in limitele articolului 51 al Cartei, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de amenintare / atac la care Alianta poate raspunde in virtutea articolului 5 (TW).

Nici una dintre conditiile prevazute in Tratat nu au fost indeplinite. In plus nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Dealtfel ar fi aproape imposibil sa se obtina o rezolutie in care NATO sa fie mandatata sa intervina armat in Iugoslavia avAnd in vedere conditiile politice. In acest sens este usor de amintit faptul ca China s-a abtinut in momentul adoptarii Rezolutiei 1160 a Consiliului de Securitate, rezolutie in care era mentionata doar impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, avAnd in vedere pozitia Rusiei fata de conflict este imposibil de crezut ca Rusia n-ar bloca o astfel de initiativa in Consiliul de Securitate.

La toate acestea se mai adauga si recentul "Concept Strategic" al Aliantei adoptat la Roma in 1991, fondat pe o idee pacifista, oglindind relaxarea data de sfArsitului razboiului rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare si dialog, si prevede ca sarcini primordiale ale Aliantei "asigurarea […] bazelor indispensabile unui climat stabil de securitate in Europa […] in care nici o tara nu ar fi in masura sa recurga la intimidare sau coercitie impotriva unui stat european, oricare ar fi el".

Scenarii pentru interventia NATO

AvAnd in vedere limitarile legislative sau morale pe care le-am enumerat mai sus, consider ca pentru interventia NATO in Iugoslavia sunt posibile mai multe scenarii.

Unul dintre ele ar fi interventia directa a NATO, fara a astepta "binecuvAntarea" Natiunilor Unite. In acest caz, cea mai simpla cale pentru NATO de a-si depasi limitarile legislative ar fi aceea de a re-defini "amenintarea" fata de modul cum a fost definita in Tratatul de la Washington. Acest lucru ar putea fi posibil odata cu re-definirea Conceptului Strategic al Aliantei, re-definire programata sa aiba loc in cadrul Summitului de la Washington.

In acest sens este interesant de amintit declaratia facuta de D-na Allbright la Bruxelles ca "… instabilitatea care este periculoasa si contagioasa este mai bine sa fie oprita inainte de a atinge granitele NATO". In pofida faptului ca acest punct de vedere in sprijinul extinderii zonei si categoriilor de situatii in care NATO poate interveni la un nivel larg – global – punct de vedere care este puternic sustinut de Statele Unite este puternic respins de restul aliatilor si prin urmare vor exista dificultati mari in adoptarea sa.

NATO are la dispozitie, in cazul acestui scenariu, argumentul ca alta cale de a interveni armat nu exista, Consiliul de Securitate fiind Blocat de Rusia – argument des folosit in timpul Razboiului Rece.

Acest scenariu are doua lipsuri: este necesara o perioada mare de timp pentru a-l pune in aplicare si interventia NATO fara acceptul Rusiei este destul de periculoasa in cadrul relatiilor intre Rusia si America. Dupa ce a renuntat la rolul sau global in criza din Irak, este destul de greu de crezut ca Rusia va renunta si la rolul de putere regionala, foarte la indemAna intr-un conflict care se petrece la cAtiva Kilometri de granitele sale.

Adoptarea unei Rezolutii a Consiliului de Securitate care sa mandateze NATO sa intervina armat. Cazul ar fi similar cu cel petrecut in Irak in operatiunea "Furtuna in Desert" – coordonatele sunt insa altele.

Un asemenea scenariu, desi ar fi cel mai moral si mai legal posibil este greu de imaginat. Chiar in acest caz, legalitatea sa ar fi inca un subiect de discutie – in acest caz fiind vorba de un mandat ONU, lucru neprevazut in Carta, dar folosit deja in practica impotriva Irakului.

Ultimul scenariu, care pare sa aiba cele mai multe atuuri este cel de utilizare a amenintarii credibile cu forta, deci o pastrare a tacticii existente la acest moment. Succesul planului Hoolbrooke – Hill care implica aceasta strategie a fost dovedit de retragerea fortelor sArbesti in octombrie 1998. Planul este unul idealist avAnd in vedere conditiile impuse: Armata de Eliberare trebuie sa renunte la ambitiile de independenta, iar SArbii trebuie sa acorde Autonomie Largita provinciei – lucruri la care nici una dintre parti nu doreste sa adere.

Trebuie recunoscut ca la momentul actual argumentul folosirii fortei este unul puternic, fortele NATO primind Ordinul de Activare – al patrulea pas dintr-o procedura in care pasul opt este Ordinul de Aplicare a Planului [de lupta] Stabilit.

Cooperarea OSCE-NATO

Lucrul nou pe care il aduce aceasta criza in "istoria" organizatiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul il are in rezolvarea sa. OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, care in afara de toate statele europene include Statele Unite si Canada in rAndul membrilor sai nu a avut niciodata o pondere atAt de mare in aplanarea vreunui conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare a acordului de sistare a focului intre cele doua parti beligerante cu 2000 de oameni, din care la ora actuala se afla in teren 800 de observatori. Prezenta observatorilor OSCE in Kosovo este datorata acordului intre Holbrooke si Milosevici, iar ca fundal politic explicatia cea mai evidenta este faptul ca Rusia fiind membra isi trimite proprii observatori in zona. Cu toate acestea, este de notat ca in numarul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani.

Desi s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scadea rolul NATO, aceasta presupunere este falsa: prin implicarea OSCE, NATO dovedeste ca respecta o coordonata a Conceptului sau Strategic – aceea de cooperare cu institutiile europene in asigurarea pacii in Europa; in acelasi timp exista argumentul ca OSCE n-ar avea capacitatea de a face fata singura situatiei, intrucAt majoritatea acordurilor intre cele doua parti au fost provocate de amenintarea cu utilizarea fortei de catre NATO.

Posibile scenarii

Escaladarea crizei cu ajutorul OSCE-ului este cea mai la indemAna solutie (exceptAnd cea diplomatica) de impunere a pacii in Kosovo, admitAnd ca Rusia ar putea sa abandoneze Belgradul in schimbul mentinerii rolului regional. Renuntarea n-ar fi una grava in cazul in care Kosovo ar fi oprita sa isi declare independenta si I s-ar conferi o autonomie largita. Exista putine date insa care sa confere credibilitate unui astfel de scenariu – simpla existenta a unei forte OSCE in Muntenegru este un argument insuficient.

Implicarea ONU, CSCE – patternuri

PAna in momentul de fata ONU s-a implicat cu doar trei rezolutii 1160, 1199, 1203 in conflictul din Kosovo. Toate cele trei rezolutii emise in martie, septembrie si respectiv octombrie 1998 condamna actiunile din Iugoslavia si cer Armatei din Kosovo sa se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, grava in conditiile in care masacre ale populatiei civile din zona continua sa apara luni de-a rAndul dupa emiterea rezolutiilor.

Concluzie

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii internationale. In pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate fi ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales avAnd in vedere pozitia celorlalte provincii iugoslave care ar putea dori secesiunea – de exemplu Muntenegru. Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atAt de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinAnd unei minoritati. De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo la Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avAnd o conditie economica paupera, mai proasta chiar decAt cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in plus, tendinta in rAndul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspAndi in alte parti ale Europei.

AvAnd in vedere aceste argumente, consider ca cea mai buna alternativa pentru restabilirea pacii in zona ar fi aceea a reintoarcerii la conditia de autonomie prezenta in 1989.
 

(Victor Petrescu, 30 Ianuarie 1999, vp@mailbox.ro)

Autorul articolului este singurul raspunzator pentru continutul acestuia!
Nota: Ca urmare a unui accident - unele litere apar majuscule unde nu este cazul. Ne cerem scuze pentru inconvenient.