Make your own free website on Tripod.com
[an error occurred while processing this directive]

NATO: schimbare si aderare, dintr-un foc!

Admiterea în NATO a trei noi state este un eveniment tratat cu foarte multă nepăsare dar de care se va vorbi mult. Precedenta aderare a avut loc în 1981 si avea ca subiect Spania, de curând iesită de sub lunga dictatură franchistă. De fapt doar trei extinderi avusese NATO. Cea din 1951, care adusese Grecia si Turcia în rândurile sale, a împins granita Aliantei până la contactul cu inamicul - Uniunea Sovietică. Grecia, de asemenea, tocmai scăpase, în mod foarte sângeros, de o tentativă de a aduce această tară în lagărul comunist, care ar fi transformat Balcanii într-o peninsulă comunistă de unde Uniunea Sovietică ar fi dominat cel putin jumătate din Mediterana. Următoarea extindere, cea din 1955, a fost si mai cu cântec: Germania federală intra pe de-a întregul în sistemul de securitate occidental. De altfel, reactia bloc ului comunist a fost pe măsură. Dacă aderarea oficială a RFG-ului la NATO a avut loc la 6 mai, atunci Tratatul de la Varsovia a fost încheiat la 14 mai, acelasi an, 1955. A fost o reactie de un mimetism care se va regăsi ulterior pe întreg parcursul războiului rece, păstrându-se chiar si denumirea de “tratat”.

După 45 de ani, de abia, mai are loc o lărgire care schimbă datele ecuatiei strategice europene. Dacă americanii pot fi satisfăcuti de caracterul ritual al aderării, de cadou cu ocazia jubileului, germanii par a fi cei mai avantajati de compozitia lărgirii. Din bastion al Occidentului, Germania devine centrul unui continent unit militar si, în viitorul apropiat, si economic. Cei trei noi membri ai NATO sunt trei state din zona economică a mărcii, ele preluând, de la Germania si rolul de santinelă estică a Aliantei.

Extinderea NATO este o actiune de tip clasic care contravine tipului nou de relatii promovate de către Aliantă cu tertii sau fostii inamici după prăbusirea comunismului si dezintegrarea URSS-ului, dar care dovedeste că Tratatul de la Washington si articolul său cu numărul 5 nu sunt deloc puse în discutie. Altfel spus, desi NATO are tot soiul de programe în care soldatii americani si cei rusi aleargă cot la cot si fostii inamici îsi vizitează reciproc capacitătile militare, desi parteneriatul cu aceste tări extinde capacitatea de actiune a Aliantei, atât în spatiu si timp cât si în diversitate, există o categorie mai presus de toate, cea de membru al NATO. Si aderarea celor trei arată că această calitate nu rămâne la nivelul mostenit din vremea războiului rece.

Rămâne, însă, senzatia că recenta extindere nu a fost decât o reparatie istorică, refacerea unei componente incomplete, imposibile pe vremea comunismului, întoarcerea fratilor înstrăinati. În mod logic, dacă pentru NATO căderea comunismului nu a reprezentat decât permisiunea de a-si atrage cele trei tări orice sperantă privind o viitoare extindere este inutilă. Discutia, însă, nu este atât de simplă.

 

Vecinătatea asumată

Trist, pentru noi, este faptul că aderarea la NATO a fost si încă mai este o competitie în care noi am ratat si slabele sanse pe care le aveam la un moment dat. Chiar dacă Madridul ne-a dat impresia că avem vreo sansă, am ratat-o si pe aceasta. De fapt, noi nu am fost niciodată în calculele serioase ale NATO. Alianta nu poate accepta prea multi membri deodată, cu atât mai mult cu cât ei nu sunt foarte bine pregătiti pentru această cursă în care nimeni nu asteaptă pe nimeni. Dacă noi nu am tinut ritmul nici măcar cu candidatii, atunci am fost abandonati fără nici un regret. De la Italia si Spania, la Grecia si Turcia, sefi de stat si guvern, ministri sau alti responsabili au trecut pe la Bucuresti si au dat cele mai puternice asigurări că ne sustin pentru aderarea la NATO. În clipa decontului bunelor intentii, la Madr id, doar Franta a luptat pentru noi, un gest cu diferite interpretări dar de necontestat. Suntem, acum, în preajma summit-ului de la Washington si pe măsură ce se conturează continutul acestuia, noi ne clădim prilejuri de dezamăgire. În acest context, declaratiile noastre de dragoste si devotament sunt de un penibil rar întâlnit, deranjând aliatii care au obosit să ne tot spună că aderarea la NATO nu se face pe vorbe ci pe fapte. Si faptele cu care suntem datori trebuie înfăptuite nu împotriva cuiva sau în afară ci la noi acasa, în reformă, în economie si în prestatia politică.

NATO, însăsi, trece prin mari transformări. SUA vor să se dispenseze de sarcina împovărâtoare economic a securitătii europene si să-si îndrepte eforturile spre exercitarea leadership-ului american la scară mondială. Fortele sale multinationale actionează în numele comunitătii internationale, sub comandă efectivă americană, oriunde în lume. Este o plapumă care se tot întinde, acoperind multe principii de drept international care se aplică atât de selectiv încât tările mici nu mai înteleg nimic. Desi este adevărat faptul că acum suntem mai putin amenintati ca niciodată, avem tot dreptul să ne sperie niste sisteme de securitate la care nu participăm.

P.S.

Prezenta analiză a extinderii NATO face absatractie de posibilitatea agresiunii armate a Aliantei împotriva unei tări nemembre NATO.