Zecile de zile de bombardamente fără răgaz amintesc de încrâncenarea lui Ion Cristoiu de a bate recordul scrierii zilnice de editoriale. Este remarcabilă această tenacitate dar în spatele ei se află mii de oameni ucişi, intenţionat sau “colateral”, milioane de oameni înnebuniţi de uruitul avioanelor, de teama că o bombă din cele multe aruncate îşi va rata ţinta militară nejenându-se să aleagă una civilă. Deşi în Occident copiii nu au voie să fie stresaţi iar o simplă lucrare dentară este subiect de mare atenţie, pentru a nu le produce prea mult stress, copiilor Iugoslaviei li s-a înscris în mesajul genetic angoasa bombardamentelor nocturne. Renunţând la amănunte, acţiunea NATO nu are nici o justificare, nici o explicaţie şi dacă nu ar fi cât se poate de contemporană cu noi am zice că aşa ceva nu se poate întâmpla. Şi totuşi, o organizaţie înfiinţată în urmă cu o jumă tate de secol acţionează în afara Cartei şi spaţiului său, în afara condiţiilor care au dus la creare şi funcţionarea sa, fără a găsi măcar necesar să-şi modifice Statutul.

Deşi SUA şi Occidentul prezintă cea mai serioasă analiză de relaţii internaţionale şi au cele mai bune servicii de informaţii, unele acţiuni surprind şi ne pun pe gânduri. În primul rând, când se constată creşterea în progresie geometrică a refugiaţilor după începerea bombardamentelor poziţiile mai mult sau mai puţin oficiale neagă această legătură directă. Ori, fără prea mari eforturi intelectuale sau logistice, se putea anticipa cu uşurinţă această creştere a numărului refugiaţilor albanezi. În linii mari, se puteau delimita uşor trei cauze ale acestui fenomen: teama de bombardamente, care nu au ocolit Kosovo şi pe albanezii de aici, răzbunarea sârbilor, care îşi văd ţara transformată în praf, şi dorinţa kosovarilor de a se stabili în ţări occidentale. Aceste trei pârghii sunt evidente şi pot fi analizate uşor dar esenţial este faptul că fenomenul era previzibil. < /P>

Tot uşor de prevăzut era şi întărirea poziţiei lui Slobodan Miloşevici după declanşarea, la propriu din cer senin, a acestui război nu al întregului popor ci împotriva unui popor întreg. Istoria este plină de exemple în care pericolul extern şi “patria în pericol” a întărit poziţia unor dictatori suportaţi cu greu de către popor. De patru decenii, Castro domneşte peste o ţară în permanentă stare de asediu iar Saddam Hussein a rămas la Bagdad timp de câteva mandate de preşedinte american. În timp ce în Cuba opoziţia, câtă era, era legată ombilical de Washington, în Irak nici măcar cu sprijin american consistent nu se poate închega o opoziţie. Dacă prin bombardamente se caută crearea unui curent anti-Miloşevici care să conducă ţara în viitor, atunci bombrdamentele vor continua mult şi bine.

NATO şi SUA au ales cea mai neinspirată soluţie, mai ales că veneau după o pace Dayton aplicată cu succes în Bosnia. Este de necontestat că sârbii se fac vinovaţi de masacre greu de acceptat, atât în Croaţia şi Bosnia cât, probabil, şi în Kosovo. Era necesar ca marile democraţii ale lumii să nu accepte aşa ceva în Europa, în acest secol, dar modalitatea de acţiune este dintre cele mai neinspirate. Ce ar fi trebuit să facă? Asta ar trebui să spună giganţii analizei politice, serviciile de informaţii, oamenii politici, factorii de decizie militară. Poate, peste timp şi timpuri, vom afla şi ce a fost atât de puternic şi necunoscut nouă în spatele deciziei de a bombarda o ţară întreagă pentru a face respectate drepturile colective ale unei minorităţi. Îşi poate cineva închipui că sârbii şi albanezii vor mai trăi paşnic în Kosovo?

Conflictul NATO-Iugoslavia a permis radiografierea exactă a situaţiei actuale a Rusiei. De mai mult timp exista impresia că aerele de mare putere ale Rusiei sunt bune doar să umfle un balon de săpun. Reacţia Rusiei în această criza a fost una dintre cele mai penibile. Pe lângă faptul că diplomaţia rusă nu a produs nimic interesant în aceste momente, nici alte pârghii nu au funcţionat: disuaziunea militară a devenit străină Rusiei, înţelegerile cu establishment-ul occidental sunt pur decorative, Consiliul de Securitate şi ONU sunt amintiri ale unui trecut apus. Jocul de-a marea putere creează în Rusia mimetisme din cele mai penibile (vezi tentativa de “impeachment” de la Moscova) care nu mai sperie pe nimeni. Rusia este o ţară parazitată de corupţie şi paralizată de nevoia de dolari. Pericolul rusesc este acela al unei imploz ii şi nu al unei explozii. Şi asta au înţeles, în primul rând, americanii şi germanii care tratează imperiul ca pe un uriaş senil. Adevărata contrapondere, singurul sâmbure de bipolaritate, este oferit de către China care este supusă, la rândul ei, la o testare a forţei pe plan internaţional. Escalada acţiunilor anti-chinezeşti dă apă la moară sugestiilor că bombardarea ambasadei chineze din Belgrad a fost intenţionată pentru a măsura reacţia Beijing-ului şi a dovedi chinezilor că nu pot face nimic altceva decât să-şi strige şi să-şi înghită furia. În rest, totul seamănă cu o măsură politică în genul campaniilor pro sau anti promovate de doamna Albright. În treacăt fie scris, Rusia şi China sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, sunt “ceilalţi”, neoccidentalii, din acest grup de cinci lideri supremi ai lumii. Acum, Consiliul este creierul încă viu al unui organism – ONU- aflat în moarte clinică, dar nici despre el nu se ştie cât va mai fi ţinut în viaţă.

În România, criza din Iugoslavia a produs o puternică dar explicabilă diviziune în rândul societăţii. Unii sunt visceral anti-NATO şi pro-sârbi, alţii îi susţin pe vecinii noştri fără a fi ostili Alianţei. Din prima categorie fac parte nostalgicii cripto-comunişti dar şi o serie de publicaţii, în frunte cu “Cotidianul”, care totuşi nu se poate spune că împărtăşesc aceste opţiuni poilitce. Dezamăgiţii celei de a doua categorii sunt foştii susţinători fervenţi ai intrării în NATO care probează acum reacţia omului simplu ce se simte ameninţat de ce li se întâmplă sârbilor. Tot aici putem plasa şi opoziţia politică moderată, în special PDSR-ul, partid care a iniţiat, orice s-ar spune, procesul integrării în NATO.

La extrema opusă se află susţinătorii cu arme şi bagaje ai noii feţe a NATO. Ei sunt, în special, politicienii puterii şi cei apropiaţi lor. Ei sar, de multe ori, peste cal şi-i depăşesc chiar pe membrii vechi şi de prim rang ai NATO. În comparaţie cu poziţia imprimată de aceşti politicieni ultrazeloşi din afara NATO, Grecia pare o ţară ostilă organizaţiei din care face parte, totuşi, de mai bine de patru decenii. Deşi, la început, conducea această tendinţă, preşedintele Constantinescu a cedat locul ministrului de externe, Andrei Pleşu, amintindu-şi de echidistanţa care i se cere şi de faptul că anul care vine este unul electoral iar criza din Iugoslavia este un teren politic şi de imagine minat pe fiecare centimetru. Completăm cadrul cu ministrul de profesie Babiuc, un maestru-gafeur al declaraţiilor, ce l care spunea că are pârghiile legale care să-i permită să arunce armata pe mineri chiar înainte ca acest cadru legislativ să fie creat de către preşedinte, împreună cu Parlamentul, adus de pe la case, şi Monitorul Oficial, care lucrează noaptea. Oamenilor politici de la putere li se reproşează că sunt mai belicoşi decât NATO, că dau mai mult decât li se cere. Acordul de survol integral al României a fost adoptat exact în preziua plecării impozantei delegaţii române la summit-ul de la Washington, ca un peşcheş cu care aceasta a fost dotată, tot aşa cum naiv s-a crezut că Tratatul cu Ucraina, semnat în pripă, va duce România în NATO încă de la Madrid.

În grupul pro-NATO îi găsim şi pe raţionalişti, care consideră că este intolerabil ce se întâmplă în Kosovo, că trebuia să se intervină, chiar că NATO şi Uniunea Europeană să fie purtătorii de cuvânt ai lumii civilizate dar modalitatea de acţiune la care a apelat Alianţa este considerată nepotrivită şi chiar periculoasă. Din această perspectivă am scris cele prezente.