(o radiografie a implicatiilor mondiale)

de Bogdan George Radulescu

(vezi Catalogul GENERATIA 2000)

Moscova nu-si poate permite sa piarda controlul in Caucaz si la Marea Caspica. Sa vedem care sunt cauzele care determina o asemenea pierdere la o putere regionala cum este Rusia. Presiunile economice internationale asupra acestor zone, avand ca tinta petrolul si gazele naturale, sunt imense.

La inceputul secolului, petrolul rusesc insemna jumatate din petrolul produs in intreaga lume. Zece ani mai tarziu, expansiunea exploatarilor petroliere din SUA si alte colturi ale lumii, impreuna cu o usoara cadere a Rusiei, au determinat ca acest procent sa se reduca la 20%. Prin 1950, petrolul sovietic nu mai insemna decat 7%. Zonele petroliere din jurul orasului Groznai, era, imediat dupa Baku, cea mai importanta zona petroliera a Rusie, dupa Revolutia bolsevica din Octombrie. Interesele externe fata de petrolul rusesc erau considerabile ceea ce a determinat si o crestere a investitiilor straine in domeniu. Mai mult de 50% din investitiile in sectorul petrolier din Rusia vin din strainatate. S-a calculat ca, inainte de primul razboi mondial, totalul capitalului investit in industria petrolului in Rusia era de aproape 214 milioane dolari, din care 130 milioane reprezenta capitalul strain.

La inceputul secolului XX, petrolul rusesc insemna eminamente petrolul din Caucaz. Comunitatea internationala, la aceea vreme, il percepea ca pe o comoara a imperiului, dat fiind ca incepea era inlocuirii carbunelui. Atunci, mai multe puteri occidentale si-au indreptat atentia spre petrolul din Groznai, Emba, Maikop.

Primele exploatari petroliere la Groznai au inceput in 1833, desi comercializarea productiei nu a debutat decat in 1982, iar varful exploatarilor petroliere in capitala cecena, care a atins 33.400 de barili pe zi a fost in 1915, insemnand atunci 18% din productia totala de petrol a Rusiei. Restul pana la 100%, in reprezenta aproape toate exploatarile din Baku. Petrolul din Groznai a fost si pentru Imperiul tarist si pentru URSS, petrolul din Cecenia a ajuns la o treime din productia nationala (1910-1930).

Marea Britanie, in cautarea de petrol, a fost activa in Rusia, detinand mai mult de 60% din capitalul strain investit. SUA nu prea aveau un rol in afacere, inainte de primul razboi mondial. Ulterior, mai ales dupa caderea URSS, Caucazul va deveni unul din interesele startegice majore ale SUA.

Potrivit statisticilor, campurile petroliere de la Groznai nu au fost prea prolifice, atingand un varf de 154 000 de barili pe zi in 1932, intrand apoi intr-un declin usor in timpul periaodei sovietice, la mijlocul anilor ’50. De-a lungul timpului, Groznai a devenit punctul cheie al conductelor petroliere, din cauza importantei sale ca centru de rafinare al petrolului, ce asigura consumatorii din Nordul Caucazului, dand in acelasi timp lubrifinati si parafine speciale pentru toata Rusia. Groznai reprezinta de asemenea un punct de intersectare a gazelor naturale care vin atat din Rusia cat si din Asia Centrala. Rezervele de petrol din Cecenia si Ingusetia pot fi estimate in cele mai bune circumstante la 60 milioane de tone impartite egal intre cele doua. Aceste rezerve sunt suficiente sa sustina productia de petrol ruseasca pana in 2005.

Unii observatori au zis ca decizia Rusiei de a trimite trupe in Cecenia (atat in 1994, cat si in 1999) a fost motivata de dorinta Moscovei de a-si asigura controlul asupra industriei de petrol a a cestei republici. Altii au sugerat ca reprimarea dorintei de independenta a Ceceniei avea la baza considerente economice, anume de a dezvolta proiectele pentru constructia unei conducte ce incepe de la campurile petroliere din Kazahstan, prin Rusia, pana la portul Novorosiisk, la Marea Neagra, dar si a unei conducte ce se intinde din nord-vest, din Baku, pentru a face legatura cu Tengiz. Cea mai logica ruta a conductei de a transporta petrolul brut de la Tengiz la Novorosiisk ar fi: Tengiz-Atyrau-Comsomolsk-Tikhoretsk-Novorosiisk. Daca este aleasa aceasta ruta, atunci ea ar tebui sa treaca prin nordul Ceceniei, dar nu o Cecenie aflata sub controlul separatistilor islamisti. O Cecenie pasnica, aliat al Moscovei, este mai de dorit de catre Rusia, pentru ca titeiul, ce ar urma sa fie prelucrat de companiile occidentale, ar aduce resurse financiare suplimantre Federatiei. Alegerea unei rute a petrolului inseamna uin amestec de consideratii economice si politice (presupune si taxe de tranzit care ar mai aduce valuta in bugetul debil al Rusiei).

Din punct de vedere regional petrolul din Cecenia a crescut in 1992. Declararea independentei Ceceniei in 1991, la care s-a adaugat nesiguranta economica si politica de la Moscova, dupa dizolvarea Uniunii Sovietice, au intarziat industria petrolului. Proviziile de petrol au scazut, iar conflictul armat dintre Cecenia si Rusia a dus industria intr-un punct mort, poroducta de petrol a ajuns la mai putin de 6500 barili pe zi. In conditii de razboi, conductele cecene de petrol pot fi usor de aruncat in aer si la fel de usor reparate, dar riscul politic creste cand o astfel de conducta traverseaza granita spre lumea internationala.

Marea Caspica reprezinta cel de al treilea mare depozit de energie, dupa Golful Persic si dupa Siberia ruseasca, fiind considerat ultimul vast rezervor de energie al lumii. Se stie ca, in 1998, Boris Eltin si presedintele kazah Nursultan Nazarbaev au semnat un acord ce diviza partea nordica a Marii Caspice si care deschidea drumul exploatarii intinselor rezerve de hidrocarburi pe portiunea kazaha a marii. Exista o clauza ca numai plafonul maritim putea fi forat, pescuitul si drepturile maritime urmand sa fie exploatate impreuna de statele ce inconjoara Marea Caspica: Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan si Turkmenistan.

Acordul a deschis calea unei competitii acerbe intre riveranii Caspicii care, la randul lor, incearca sa stabileasca pe cont propriu relatii cu parteneri intrenationali. Numai ca transportarea petrolului si a gazelor catre pietele intrenationale a ramas nereglementata, lasand loc disputelor deschise si unui lana de litigii teritoriale.

Pe de alta parte, ruta petrolului prin aceasta regiune instabila politic implica si probleme mediu. Sau, mai bine zis, argumentul ecologic este manipulat atat Rusia cat si de Iran. Nemultumite ca traseele cele mai avantajoase ale petrolului si gazelor naturale tind sa le ocoleasca, prin construirea unei conducte pe sub fundul marii, la care au acces toti, aceste tari au ajuns chiar sa invoce motive ecologice, pentru a bloca un astfel de proiect. In realitate, frustarea Moscovei si a Teheranului provine din faptul ca aceste conducte comune, care ar urma sa treaca prin teritoriile lor, vor cauza pierderi de milioane de dolari, pentru ca in acordul din 1998 se stipuleaza ca pentru forarile sub plafonul marii nu se incaseaza taxe de tranzit. De asemenea, printr-o astfel de politica, Rusia si Iranul s-ar fi vazut puse in situatia de a pierde controlul efectiv asupra regiunii.

Iranul, de asemenea, a obiectat in privinta unei conducte sub plafonul marii. Teheranul a spus ca Marea Caspica nu poate fi divizata in sectoare si ca petrolul apartine tuturor celor 5 state (Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan si Turkemenistan). Ulterior, Iranul a declarat ca ar putea fi de acord cu divizarea Marii Caspice, doar daca ar fi divizata in parti egale, ceea ce ar fi insemnat ca Teheranul sa controleze 20% din plafonul maritim, in timp ce o impartire fireasca, in acord cu legislatia internationala, i-ar fi acordat mai putin de 10%.

Totusi, surse occidentale au afirmat ca motivul adevarat al Iranului de intarzia construirea unei conducte submarine, era speranta ca SUA isi va retrage opozitia sa si va sustine o conducta mai ieftina ce ar fi putut sa traverseze Iranul.

"CIA a propus un plan secret de a monitoriza politicile din regiunea caucaziana si caspica si a ajuns la concluzia ca modelarea viitorului acestei zonei este unul din lucrurile cele mai atractive pe care le are de facut" ("TIME", 4mai/1998).

Mai multi factori de decizie economica, foarte influenti, din SUA au averitzat adminsitratia ca face o greseala stategica prin faptul ca acorda o prea mica atentie micilor republici din Asia Centrala. Ei argumentau ca identificarea unor rute alternative pentru transportul petrolului si gazelor de la Marea Caspica nu este numai un imperativ comercial ci si o necesitate startegica. "Ultimul lucru pe care ni-l dorim este sa ne bazam in continuare pe Golful Persic ca un principal acces spre surse suplimentare de petrol" (o oficilaitate de la Casa Alba, citata de "TIME" , 4mai, 1998).

SUA si-au declarat ca prioritate a politicii externe transportul resurselor energetice prin mai multe rute: pentru a se asigura ca are acces la rezerve sigure. Pentru a ajunge sa implineasca un astfel de imperativ, SUA trebuie sa se asigure ca fostele state ale URSS, care poseda aceste hidrocarburi, isi reduc dependenta lor fata de Rusia. Putere pe care o detine inca Rusia in regiune trebuie sa scada, in opinia Washingtonului, ceea ce nu este usor, tinand cont de faptul ca, desi Moscova a fost acuzata ca nu s-a implicat niciodata serios in exploatarea petrolului din Caspica (mai ales, pentru ca nu a dorit sa creeze o competitie cu petrolul din Siberia), rusii totusi vad in mod traditional regiunea ca pe o ograda a lor si ca sfera majora de influenta, controland toate rutele de acces la resursele regiunii.

Recent, un consortiu, alcatuit mai ales din companii petroliere americane si unele occidentale, sustinute activ din spate de guvernele lor, s-au gandit sa isi intareasca pozitia prin asigurarea unor rute de transport catre sud si est, evitand Rusia.

Desi atat Rusia, cat si SUA, au declarat ca nu sunt in competitie in acest domeniu, in 1994, Clinton a declarat Marea Caspica ca o zona de interes startegic pentru Washington. In acel moment, scopurile tacite ale Washingtonului erau clare: sa se asigure ca Moscova nu va mai domina si nu va mai garanta ca resursele energetice ale regiunii ajung, datorita rusilor, "in siguranta" pe pietele occidentale, ci, preferabil, multumita eforturilor companiilor petroliere americane.

Moscova a intrat in competitie cu Washingtonul, pe de o parte, si cu celelalte patru state ce inconjoara marea, pe de alta parte, privind drepturile de posesiune. Moscova intra in competitie cu China care, infometata de surse de energie, cauta rezerve suplimentare de aprovizionare care sa ii usureze dependenta de cele din vestul Asiei. Si, pentru a complica si mai mult peisajul, Azerbaidajnul este blocat de asemenea intr-un contencios teritorial cu Turkemnistanul privind drepturile de posesiune asupra petrolului care se afla in Azerbaidjan.

Multe companii prefera rutele sudice prin Iran sau rutele nordice, prin Rusia, catre Marea Neagra. Dar, SUA nu mai pot avea incredere in Rusia care se resimte dupa sosirea companiilor straine in fostele republici sovietice. Pe de alta parte, o ruta prin Iran insemana chiar anatema.

Iranul este una din cheile de securitate intr-o regiune economica emancipata de sub Rusia, dar are prea multe probleme cu sanctiunile economice impuse de SUA, fiind multa vreme evitata de companiile straine. Teheranul se opune unei conducete sub plafonul marii, va submina planurile SUA privind o ruta trans-caspiana care sa exporte petrol si gaz din Kazahstan si Turkemenista, catre Azebaidajn, si apoi mai departe, in Turcia, prin Georgia. Principalul scop al unei astfel de rute este de a lega exporturile de energie din tari prietenoase cu SUA, astfel incat sa mentina Iranul izolat si in acelasi timp sa gaseasca o alternativa convenabil de a folosi si rutele rusesti.

Totusi, Teheranul avertizeaza ca, daca interesele sale nu sunt luate in considerare, SUA vor avea de a face cu ceea ce Iranul considera activitati ilegale in Marea Caspica prin contra-masuri constructive si chiar destructive. Complot american pt a impune o prezenta militara la granita nordica a Iranului, asa cum au facut si la cea sudica cu Golful arab.

Micilor state din Asia Centrala li s-a inoculat ideea ca pot primi garantii de securitate, daca accepta tutela Moscovei, altfel rusii pot sa le creeze probleme, incurajand miscarile separatiste din interiorul lor. Aceste state trebuie sa se indrepte catre parteneri occidentali care sa ii ajute sa construiasca alte conducte, alte rute de transport al petrolului, dupa ce au fost slabite economic de URSS.

Micile state din Asia Centrala nu au putut scapa din "inchisoarea popoarelor", cum definea Alexandr Hertzen Impriul tarist, iar, mai apoi, nici de "Imperiul Raului". Iinteriorul CSI, ele sunt nu atat prizoniere ale Moscovei, cat ale propriului sistem economic si militar din trecut, legat ombilical de interesele ruse.

Abia dupa dezmembrarea URSS, Ankara sunnita, pro-americana, incearca sa se apropie, din ratiuni strategice, economice si religioase, de Cecenia, Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan, in acelasi timp cu Iranul siit anti-american. Confederatia islamica, asa cum o vedea prin deceniul al doilea Octavian Taslauanu, este imposibil de articulat, atata timp cat, pana la aceasta ora cel putin, comunitatea musulmana din Asia Centrala, Transcaucazia si din Orientul Mijlociu este ea insasi macinata de rivalitati care tin de specificitatea confesionala si de politica activa de cucerire de sfere de influenta

Vinzarile de petrol rus in strainatate constituie principala sursa de venituri in valuta a Rusiei. Se pare ca, incepand cu 1999, aceste venituri obtinute din exporturile de petrol au scazut cu o treime. Scaderea se preconizeaza a fi si mai mare in urmatorii ani, daca conflictul din Caucazul de Nord se perpetueaza sub o forma sau alta. In ce masura zona caucaziana, tinzand sa iasa de sub controlul Moscovei, si sa intre pe orbita fortelor actionand sub flamura islamismului, afecteaza siguranta economica a Rusiei ? E o intrebare retorica, desigur.

Lovitura pe care valul intereselor islamice o da securitatii economice ruse este incredibil de mare. Investitiile occidentale in zona par sa fie subminate efectiv. Sa nu uitam ca recent compania franceza "Bouygues Offshore" se angajase sa asigure constructia unei conducte de transport a petrolului in Rusia, intre zacamintul de la Tenghiz din Kazakstan si Marea Neagra, in cadrul unui contract de 850 milioane de franci (130 milioane de euro). Constructia conductei, care are o lungime de 700 km, ar trebui finalizata in anul 2000. Contractul face parte dintr-o serie de lucrari in valoare de 260 milioane de euro care vor fi realizate de Consortiul Marii Caspice (CPC). Bouygues a mai participat la constructia terminalului maritim rus de la Novorossisk, proiect in valoare de 360 milioane de dolari.

Totodata, Federatia Financiara Internationala si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare au elaborat strategii vizand fiantarea cu 400 milioane de dolari pentru realizarea proiectului de exploatare a petrolului din platforma continentala azera din Marea Caspica. Este vorba de imprumuturi acordate Moscovei in cinci transe, de catre membrii AMOC (companie operationala internationala azera), care se ocupa de exploatarea zacamantului. Sa nu uitam ca AMOC a livrat, in 1998, pe piata mondiala 2 milioane de tone petrol pe traseul Baku-Novorossisk.

La finantarea proiectului isi anuntasera participarea, cu cate 25 milioane dolari, si Dresdner Bank din Germania si Societe Generale din Franta. Fondurile ar fi urmat sa fie utilizate pentru forarea de noi sonde, pentru montarea de conducte submarine, pentru construirea unor terminale moderne in Azerbaidjan si pe litoralul gruzin la Marea Neagra. De asemenea, fondurile ar fi slujit unor lucrari de reparatii si constructii pe traseele pana la portul Supsa si la granita azero-rusa. Aceasta initiativa comuna, prima de acest gen, trebuie sa atraga investitii private suplimentare in regiune, pentru a contribui la sporirea productiei de petrol din bazinul Caspica. De acest boom economic nesperat de rapid ar urma sa beneficieze Rusia, Azerdbaijanul si Gruzia.

Deconectarea progresiva a Rusiei de la fluxul petrolier ce se profileaza intre Marea Caspica si Europa-via Marea Neagra- este o pierdere cu atat mai mare cu cat celalata falie a transportului petrolier -via Marea Baltica- este aproape adjudecata. Companiile baltice sunt cele care isi disputa acum contractele de transport a petrolului din Rusia

Scaderea preturilor mondiale la titei si incertitudinile internationale privind capacitatea Rusiei de a-si mentine nivelul exporturilor de petrol nu constituie o piedica in calea elaborarii de catre statele din regiunea Marii Baltice a unor proiecte privind constructia de noi conducte si transportul petrolului rus catre celelalte state din Europa.

Pana acum, pentru zona baltica de transport petrolier au fost prezentate aproximativ sase proiecte. Initiatorii lor au pornit deja cursa de cautare de fonduri pentru a-si perfectiona instalatiile si a dobindi in acest mod un avantaj decisiv. Concurenta dintre diferitele proiecte a devenit deja un caz notoriu pentru analistii economici occidentali. Ea a generat recent chiar un conflict diplomatic. Cu ocazia conferintei internationale asupra investitiilor in sectorul energetic al statelor baltice, care s-a desfasurat la Riga, Letonia, prin reprezentantul sau din sectorul petrolier leton, Aivars Lembergs, a acuzat deschis Finlanda ca a profitat de un program al Uniunii Europene pentru a-si impune propriul proiect de construire a unei conducte, in portul finlandez Porvo.

Finlanda, care a detinut, in 1999, presedintia UE, incearca sa accelereze adoptarea unui proiect de cooperare europeana denumit Northern Dimension. Obiectivul lui declarat este aprofundarea cooperarii dintre regiunile din Europa de Nord si Rusia.

La rindul sau, Ventspils are propriul proiect, Western Pipeline System, la care vor participa rafinaria din Polotsk (Belarus) si rafinaria rusa din Nevel. Aceasta conducta, care ar fi a doua pentru VENTSPILS, i-ar permite majorarea capacitatilor de exportare a petrolului cu 30 milioane de tone, la 50 sau 55 milioane de tone pe an. Realizarea proiectului ar consolida pozitia dominanta a portului leton, prin care tranziteaza 12% din exporturile de petrol rusesc. Julian Lee, expert al organizatiei independente londoneze Centre for Global Energy Studies, estimeaza ca proiectul VENTSPILS are avantaje clare fata de alte porturi din regiune. Referitor la relatiile politice tensionate dintre Letonia si Rusia, care ar putea reprezenta o piedica pentru acceptarea proiectului leton, majoritatea expertilor apreciaza ca imperativele economice vor depasi in importanta consideratiile politice. Conducta VENTSPILS ar avea ca principal avantaj costuri relativ reduse, de circa 150 milioane de dolari (140 milioane de euro), fata de costurile proiectului finlandez, de ordinul a 500 milioane de dolari, la care s-ar adauga, potrivit unor experti, investitii suplimentare.

Rusia a propus insa propriile proiecte de constructie a unor conducte in apropiere de Saint Petersburg. Dar, costurile acestora s-ar putea ridica la miliarde de dolari, in contextul in care Rusia este afectata de o grava criza financiara. Se stie ca investitorii occidentali devin din ce in ce mai reticenti fata de angajamentele financiare ale Moscovei. Proiectul VENTSPILS ar putea dobindi in curind un avantaj decisiv. Gigantul petrolier rus LUKOIL, desi si-a anuntat intentia de a semna un acord pentru a participa la proiect, s-ar putea vedea marginalizat prin lipsa de credibilitate economica a autoritatilor de la Moscova.

Grupul american ENRON, singurul investitor occidental potential, considera Ventspils drept cel mai bun dintre proiectele existente pe plan economic. Singura conditie ca investitorii americani sa se implice la realizarea lui fiind totalmente in detrimentul Rusiei. John Lee, reprezentantul ENRON, a avertizat in repetate randuri ca o implicare a LUKOIL va putea bloca proiectul. De ce ? Raspunsul a venit promt: ca urmare a problemelor economice si financiare ale Rusiei.

Exista un interes american de a scoate de pe piata petroliera Rusia ? Si in ce scop? Interesul startegic de tip geo-economic al Washingtonului: Bazinul Marii Caspice ar putea reprezenta pentru SUA o sursa suplimentara de carburanti si energie in cazul in care petrolul din Golful Persic s-ar dovedi insuficient sau inaccesibil in conditiile unui potential conflict intre tari musulmane si SUA.

Poate reprezenta conflictul din Caucazul de Nord o conspiratie a marilor producatori arabi de petrol? Si aceasta ipoteza ar merita luata in consideratie. Samuel. P.Huntington considera "razboiul civilizational" dintre fosta URSS si Afghanistan un fel de "Waterloo al Razboiului Rece", pentru Rusia actuala pierderea, sub presiunea complexului militaro-industrial american, controlului geostartegic si geoeconomic in Caucaz si Caspica ar echivala cu un fel de "crah economic al anilor ‘20", poate la fel de inarcat de consercinte.

Exista geopoliticieni occidentali care prevad re-desenarea unui curios ansamblu geopolitic, care va cuprinde trei arii georgrafice structurate pe un numitor comun religios. Este vorba de asa numita axa Ankara-Teheran-Islamabad. Aceasta axa principala va fi traversata de o falie secundara, dar nu mai putin importanta, Ryad-Bagdad-Taskent. Zona aceasta de intretaiere a ceea ce am putea numi curentii politico-teologici islamici (majoritar sunnit, minoritar siit) s-ar putea prezenta in viitor ca un pol extrem de important din punct de vedere economic si politic. Prima putere finaciara, prima putere militara, prima putere demografica (peste 300 milioane de persoane) din zona euro-asiatica, aceasta punte turcico-iraniana se prefigureaza ca un ansamblu sub-regional ale carui reverberatii pot deveni mondiale. Bineinteles, o astfel de mutatie geopolitica pare multora o utopie, iar, in cel mai bun caz, o ipoteza cu putine sanse de a fi transpusa in realitate. Rusia nu a inteles niciodata, cu atat mai putin in perioada sovietismului triumfator, ce se intampla in largul spatiului ei vital. Un specialist in domeniul geopoliticii ca Oleg Serebrian, lector la Academia de Studii in Domeniul Administrarii Publice, scria in 1998 ca: "a ne alina cu gandul ca Rusia se va separa in Rusia si Cecenia[…] e o aberatie pseudo-intelectualista". Timpul a infirmat aceasta linistitoare prognoza, buna de adormit vigilenta analistilor de la Moscova. Chiar daca nu a avut loc o deconectare efectiva a Fedreatiei de zona Caucazului de Nord, conflictul ruso-cecen a demonstrat ca "aberatiile pseudo-intelectualiste" pot deveni, mai ales sub impulsul american, cauza unor dezastre umanitare si a unor mari probleme pentru strategii rusi.

Tentativele de seprare a zonei Cuacazului de Nord de Rusia s-au multiplicat in ultimii 5 ani. In primii ani ai deceniului noua, imediat dupa dezmembrarea URSS, in Suhumi, capitala Abhaziei s-a creat un asa numit Parlament al Confederatiei popoarelor din Caucaz. Scopul ei este acela de a crea un Stat federal pe teritoriile apartinand Rusiei si Georgiei. Uri Sanibov, presedintele acestui organism, declara prin 1994 ca Parlamentul trebuie sa devina "casa comuna a popoarelor caucaziene". Confederatia regrupeaza popoarele "uitate" din interiorul Rusiei, al Georgiei si al Azerbaidjanului care de cele mai multe ori au purtat numele oficial de "republici autonome" sau de "teritorii autonome". Exista o puternica diaspora de origine caucaziana in Turcia, Siria si Iordania care sprijinina financiar aceasta institutie, cu puteri legislative si executive, a carei autoritate politica reprezinta o sfidare la adresa Moscovei. Proiectul crearii unor "berete verzi" (aluzie la culoarea steagului islamic), o unitate de mentinere a pacii in regiune, formata totalmente din soldati ai popoarelor din Caucaz, a reprezentat semnalul ca Rusia este pe cale sa piarda si controlul militar la frontiera sa de sud. Motivatia oamenilor politici din Parlamentul Confederatiei de popoare caucaziene, in legatura cu crearea unei forte militare proprii, a fost si mai interesanta. Sanibov a declarat pentru "Le Monde Diplomatique", in august 1994, ca "beretele verzi" vor avea ca misiune sa mentina pacea in regiune "pentru ca nici un conflict intren in Caucaz sa nu fie utilizat ca pretext pentru intreventii straine". Pentru multi analisti militari occidentali, dificultatea maxima pentru a crea o forta militara caucaziana unita este traditia divizarii politice si economice pe clanuri si grupuri mafiote a popoarelor din zona. Fiecare din aceste clanuri inarmate, unele cu discurs religios radicalizat, au in comun poate rusofobia. In rest, fiecare din aceste mici "califate" ale contrabandei cu petrol isi cauta diversi stapani in lumea islamica, si nu numai. Aceste grupari armate islamiste pot fi manipulate de Statele Unite ale Americii, via Arabia Saudita, pentru a elimina, cu ajutorul lor, controlul petrolului in zona Caspicii. Companii americane pot face mai usor si mai avantajos afaceri cu liderii unor astfel de "califate" private, decat cu Rusia.

O unda de soc, destul de puternica, si ale carei consecinte geo-economice destabilizatoare erau cumva previzibile, a inceput cu ILSA 1996. Atunci, presedintele american Bill Clinton a semnat un document prin care impunea sanctiuni economice indirecte contra Iranului si Libiei, pe linga alte forme de embargou aplicate acestor tari. Prin acest document, considerat cu valoare juridica si in afara granitelor lor, SUA isi rezerva dreptul de a penaliza firmele non-americane care investesc peste 20 de milioane de dolari in Iran, in special in sectorul petrolier-sursa de baza a cresterii bugetului de stat de la Teheran. Trebuie sa mentionam ca Iranul castiga anula circa 17 miliarde de dolari din exportul de petrol pe piata mondiala, adica aproximativ 90% din totalul exporturilor

Washingtonul si-a motivat decizia prin necesitatea de a impiedica statul revolutiei islamice sa achizitioneze, cu banii rezultati din eventuale tranzactii cu firme straine, armament de distrugere in masa. Iranul a negat in repetate rinduri aceste acuzatii, afirmind ca americanii au de fapt interesul sa destabilizeze industria lor petroliera. Firmele petroliere straine, in special europene, se aratasera intersate de rezervele naturale ale Iranului, al doilea mare producator din OPEC si cea mai apropiata poarta catre zona Caspicii.

De fapt, miza majora o reprezinta jocurile de interese din interiorul OPEC pentru controlul absolut al pretului petrolului. Lidera acestei organizatii, organizatie a carei supraveghere reprezinta deja un obiectiv strategic major al SUA, este Arabia Saudita. Ea este intr-un anume fel si avocata intereselor americane, autoritatile de la Ryad fiind cunoscute pentru atitudinea lor de sprijinire a Washingtonului in timpul operatiunilor militare punitive din Golf in 1991, denumite metaforic "Furtuna in desert". La polul opus, si imediat dupa Arabia Saudita ca importanta in cadrul OPEC, se afla Iranul.

In primul rand exista o disputa intre Iran si Arabia Saudita pentru a detine controlul Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Atat Teheranul, cat si Ryadul au luptat in ultima vreme sa impuna un nou secretar general al OPEC. La aceasta rivalitate se adauga actuala disputa dintre Iran si Emiratele Arabe Unite asupra a trei insule din Golful Persic. Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite sunt evident sustinute de complexul militaro-industrial american. Startegia americana de aparare prevede printre altele mentinerea conexiunilor geo-economice cu Riadul si Dubaiul. In replica, Iranul tinde sa se apropie si mai mult de piata europeana. Recentele contacte diplomatice dintre Teheran si Berlin, dar si dintre companiile petroliere iraniene si cele europene, in special franceze, stau marturie in acest sens. La finalul anului 1999, Moscova si Teheranul au luat o pozitie comuna, la nivel oficial, pentru a identifiac un inamic comun al intereselor lor geo-economice: Statele Unite ale Americii. Putem sa decelam deja actorii internationali si frontul lor in lupta pentru resurse naturale in zona Caspicii: Moscova, Iranul, Libia si Irakul, pe de o parte, curtati de Uniunea Europeana, pe de alta Washingtonul, Londra, Riadul si Dubaiul.

Companiile petroliere americane au fost interesate de bazinul Marii Caspice inainte chair ca Departamentul de Stat sa fie capabil sa articuleze o politica coerenta fata de aceasta zona. Jocul politic propriu-zis incepe odata cu tentativele grupului de presiune pro-zer de a contrabalansa lobby-ul pro-armean de la Washington. "Gulere albe" americane, de origine azera, incep sa functioneze simultan, pe langa inalti functionari ai administratie, ca consilieri politici, si, in acelasi timp, ca experti in mari companii petroliere americane, care devin din cec in ce mai prezente in Azerbaidjan Grupul de presiune azer doreste ca Congresul SUA sa renunte la Freedom Support Act, document elaborat in 1992 si care, pentru a pedepsi blocada comerciala azera contra Armeniei, din cauza disputei in jurul encalvei Nagornii-Karabah, interzice orice investitie directa americana in Azerbaidajan, companiile petroliere americane, in dorinta lor de expansiune in zone din jurul Caspicii au resimtit ca o frustrare aceasta intedictie. Pe de alta parte, Congresul american nu poate uita ca, in jocul electoral intern, influenta votantilor americani de origine armeana, este foarte mare. Se stie ca, dupa Israel, Armenia primeste ajutoarele economice americane cele mai ridicate. Pana la accentuarea rivalitatii intre UE si SUA, in arena Caspicii, a fost o vreme cand Washingtonul avea si un interes geo-politic in zona: a fractura falia musulmana intre o aripa moderata (statele caucaziene occidentalizate) si Iran sau Irak. Imediat dupa auto-dizolvarea Uniunii Sovietice, Washingtonul se multumea sa exporte "modelul turc" in fostele republici sovietice nord-caucaziene si central-asiatice, a caror religie era cea musulmana. Modelul turc insemna o garantare a dreptului la practica religioasa musulmana (sunnita), dar politica dusa de aceste republici trebuind sa ramana laica, sa nu permita ascensiunea unor caste teocratice la putere. Unul din interesele strategice ale SUA era ca modelul civilizational islamic din regiune sa nu se inspire din "iranian way of life". Totodata, ansamblul de republici islamice foste sovietice trebuie detasat-prin opratiuni de diplomatie economica si chiar militara (acorduri, tehnologizari) de Federatia Rusa, eliminandu-se astfel controlul Moscovei in zona. La rindul ei, Moscova, confruntata cu presiunile expansioniste ale NATO, a privit mult timp regiunea Caspicii ca o poarta catre Orientul Mijlociu si, totodata, ca o pavaza contra propagarii influentei occidentale-via Turcia-spre frontierele sale meridonale. Turcia a inceract sa profite de o sansa istorica (epoca unei Rusii debile economic si social) pentru a-si extinde influentele.

Spre deosebire de Washington, Uniunea Europeana are propria sa strategie de supravietuire energetica pentru secolul XXI. O treime din ajutorul umanitar al Uniunii Europene, intre 1993-1995, a fost investit in cele trei republici transcaucaziene. UE urmareste desfasurarea in bune conditii a proiectului TRACECA, proiect care urmareste sa stabileasca legaturi maritime si feroviare intre tarmurile georgiene ale Marii Negre si Asia Centrala.

Acordul Cadru INOGATE, semnat la Kiev, stabileste crearea unei retele de sisteme interstatale de transport al petrolului si gazelor naturale si pune bazele legale pentru cooperarea statelor participante la acest program. Documentul vizeaza construirea de conducte pentru transportul hidrocarburilor din bazinul Marii Caspice spre Europa Occidentala. Programul INOGATE al Uniunii Europene (Transportul Interstatal al Petrolului si Gazelor Naturale in Europa) a fost elaborat in 1995, la Bruxelles, in scopul asigurarii functionarii cailor de transport de petrol si gaze naturale in Europa. Tarile europene si-ar putea imbunatati economiile, avand asigurata o sursa de combustibil pentru mult timp de aici inainte. In aceasta strategie sunt incluse, ca intr-un mozaic al partajarii interstatale a intereselor, mai multe tari foste comuniste si din spatiul ex-sovietic.

Autorul articolului este singurul raspunzator pentru continutul acestuia!