REORIENTĂRI IDEOLOGICE ALE CLASEI POLITICE IN ROMÂNIA INTERBELICĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                     

 

Ionel-Stelu Şerban

        

                                                                     

 

 

 

REORIENTĂRI IDEOLOGICE ALE CLASEI POLITICE

IN ROMÂNIA INTERBELICĂ

 

 

 

Modernizarea societăţilor tradiţionale este un proces cu o desfăşurare analoagă în majoritatea ţărilor europene. Însă ţările care au participat la „valurile” modernizării, atât în Europa cât şi în alte arii geografice, nu numai că au plecat de la situaţii şi parametrii socio-politici diferiţi, dar au urmat şi etape specifice. În particular şi în ciuda proximităţii geografice, ţările central şi sud est europene au diferit şi ele substanţial de varianta standard a modernizării^[i]. Ar urma, prin urmare, respingerea în principiu a modelului modernizării, naţiunea politică, dar cu pandantul corelativ, păstrarea integrală a etapelor ei. Este adevărat totuşi că, din punct de vedere istoric, modernizarea şi modelul naţional au fost strâns corelate în evoluţia ţărilor vest europene.  Plasând tema noastră în acest context, semnalăm prin urmare că acolo unde ne referim la contextul modernizator al reorientării angajamentelor ideologice ale elitei din România interbelică, avem în vedere termeni alternativi, precum dezvoltare, integrare şi diferenţiere, schimbare socio-politică, după cum, vorbind de naţiune, considerăm conţinutul ei strict politic, anume comunitatea persoanelor solidarizate de ataşamentul şi respectul faţă de legea fundamentală în stat, anume Constituţia.

România interbelică  a apărut ca urmare a unor situaţii de criză istorică (historical crisis)^[ii]. Înainte de primul război mondial politica şi guvernământul erau structurate de un sistem politic bipartid, stabilizat de-a lungul a cinci decenii de alternanţă la putere a  Partidului liberal şi Partidului conservator. Primele alegeri de după război (nov. 1919) au declasat aceste partide, abia la alegerile din 1922 unul dintre ele, Partidul naţional liberal, reuşind să revină la guvernare. Celălalt partid, Partidul conservator, a dispărut efectiv de pe scena politică. În paralel au apărut noi partide politice dintre care Partidul poporului, Partidul naţional şi Partidul ţărănesc au determinat profund reconstituirea sistemului politic.

Simptomele acestei crize istorice s-au grupat pe două categorii de evenimente. Mai întâi, realizarea României mari, ceea ce din punct de vedere strict politic a ridicat redutabila sarcină de omogenizare a culturii politice a noului stat. În particular, încorporarea noilor teritorii, Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea de Sud şi a Vechiului regat într-o nouă comunitate politică (polity), punea în contact tradiţii şi culturi politice diferite la nivelul elitelor. În consecinţă, deşi aparent mai puţin importantă, fragmentarea tradiţiei politice a redus considerabil spaţiul de manevră şi de negociere a mizelor de către agenţii scenei politice confruntaţi cu constrângeri contrare: pe de o parte reconstituirea sistemului politic, pe de altă parte, asimilarea clivajelor modernizării.

În al doilea rând, societatea politică în ansamblu s-a aliniat pe noi constituenţi atitudinali odată cu legiferarea dreptului de vot universal (masculin). Astfel din punct de vedere social, unirea a transformat România dintr-un stat relativ omogen etnic, clasial şi religios, a cărui politică era monopolul unei subţiri pături de latifundiari şi intelectuali cu intenţii modernizatoare, într-un stat cu importante fracturi etnice (doar 71,9 % din populaţie era declarat românească), clasiale (aportul social al Transilvaniei şi Bucovinei atenuase proporţia populaţiei ocupate în agricultură la 72,3%) şi religioase (pe lângă minorităţile calvină, romano-catolică şi mozaică, trebuie reţinută şi importanta minoritate greco-catolică)^[iii]. Din punct de vedere politic, acordarea votului universal (masculin) a adus şi ea în scenă aproape trei milioane de votanţi direcţi (de la 1244352, în 1913, din care  votau indirect 1139301, la 2908015 în 1922)^[iv].

Este adevărat că participarea la primul război mondial a lărgit substanţial orizontul de aşteptare a noii mase de alegători. Ea nu s-a dovedit însă suficientă pentru diferenţierea unor atitudini şi comportamente necesare participării politice. Pe de altă parte, chiar dacă pe lângă această situaţie se consideră alte aspecte, precum alterarea libertăţii votului ca şi fraudele electorale, totuşi noul corp de alegători s-a dovedit în timp un partener redutabil al „pieţei” politice în formare. De aici accentuarea conflictelor la nivelul elitelor competitoare pentru câştigarea unui cât mai extins suport electoral. Trebuie subliniat în speţă că dinamica preferinţelor electoratului a scos din joc o consistentă resursă a reconstituirii sistemelor de partide, anume regulile sistemului electoral. Astfel însăşi „prima de guvernare” stipulată în legea electorală din 1926 în intenţia refacerii sistemului bipartid a fost făcută superfluă de votul „pentru putere” acordat de o parte a electoratului chiar şi în anii ’30. Opoziţia  parlamentară ca instituţie a sistemului politic a avut de aceea o legitimitate şi o influenţă redusă în diferenţierea sistemului de partide şi a spectrului politic.

În limitele acestui context am reconstituit în lucrarea noastră motivaţiile subiective ca şi factorii obiectivi a căror convergenţă a stat la baza restructurării spectrului atitudinal şi ideologic al sistemului politic din România interbelică. Pe lângă aceasta în partea finală am propus o aliniere a conţinuturilor acestui spectru, care chiar dacă poate părea riscantă din punctul de vedere al concluziilor este susţinută şi validată de cuprinsul capitolelor antecedente.

 

Preliminarii teoretice

Plasarea într-un cadru teoretic a temei de faţă comportă anumite riscuri. Pe de o parte, ele sunt inerente oricărei generalizări în domeniul ştiinţelor sociale, dar, pe de altă parte, sunt determinate de natura însăşi a temei. Am reconstituit astfel dinamica teoriilor modernizării şi dezvoltării politice curente începând cu anii 1960 (teoriile „developmentaliste”), şi continuând cu modificarea perspectivelor operată atât la începutul anilor 1970 (fie grupate, teoriile „dependenţei”, fie singulare, aparţinând unor Dankwart A. Rustow ori David Apter), cât şi la sfârşitul anilor 1980 şi începutul 1990 sub impactul „democratizării” regimurilor politice din America Latină şi ţările foste socialiste.

În context strict analitic am avansat mai întâi o schemă elementară elaborată din perspectiva comportamentalistă a factorilor care în general orientează opţiunile ideologice ale elitelor politice (Figurile 1 şi 2, anexe). Se degajă de aici ipoteza, pe care am testat-o în contextul temei considerate, anume că spectrul ideologic şi atitudinal (corespunzător casetei V din schemele menţionate) al sistemului politic este dependent de sistemul de partide (caseta IV), pe de o parte, ca şi de ethosul elitei politice (caseta III), pe de altă parte. Acest demers este pe de o parte simplificator (dar cu avantaje deloc neglijabile), iar, pe de altă parte, induce ceea ce înşişi reprezentanţi ai perspectivei comportamentaliste denumesc ecological fallacy^[v]. În esenţă aceasta se referă la erorile ce decurg din traspunerea comportamentelor şi proceselor socio-politice proprii nivelelor micro-sociale către agenţii ce evoluează la nivelele agregate ale sistemului social.

Prin urmare distingând între microsocial şi macrosocial, între micro-politic şi macropolitic am concentrat analiza asupra surselor semnificative ale acestei erori, anume, structura discursului politic, comportamentele agregate ale elitelor politice şi efectele particulare ale modernizării şi dezvoltării politice. Descrierea şi analiza  acestora  ne-a dus la concluzia că spectrul ideologic şi atitudinal (spectrul politic) trebuie conceput pe cel puţin două niveluri. Este vorba, mai întâi,  de spaţiul competiţiei, în care ideologiile angajate sunt prioritare şi ocupă avanscena politică^[vi]. Există apoi, efectele asumării acestora, anume conţinuturile culturii politice: valori, atitudini, credinţe, opinii etc. Acestea din urmă implică alături de competiţia politică şi alte procese precum socializarea, mobilizarea, participarea, recrutarea politică etc., care influenţează şi ele constituirea spectrului politic indiferent dacă situaţiile în cauză sunt specifice sistemelor politice dezvoltate ori numai în curs de dezvoltare, ori, de asemenea, indiferent dacă agenţii acestora (inclusiv cei ai competiţiei politice) sunt elitele politice, clasa politică, militanţii, simpatizanţii ori cetăţenii.

În acest sens este semnificativ că abordările „developmentaliste”, îndeosebi cele constituite de premise radical asumate precum înlocuirea ideologiei politice prin conceptul de cultură politică, ori mobilizarea participării civice, au vizat aprofundarea multidimensională a spectrului politic pe axa ideologic – pragmatic^[vii]. Pe de altă parte, teoriile „economice” ale democraţiei, chiar dacă localizate la un singur proces, competiţia politică, şi plecând de la cazurile sistemelor politice dezvoltate, au prevăzut în cele din urmă şi ele multiplicarea dimensiunilor spectrului politic.

            În cazul României interbelice am încercat restrângerea factorilor determinanţi ai spectrului politic. Păstrând teza structurării acestuia pe pe axa ideologic – pragmatic, ca şi argumentele coroborate acesteia, accentuăm că modelul schimbării politice în cazul considerat a fost mai degrabă unul modernizator^[viii] decât „developmentalist”, şi în care rolul şi funcţiile elitelor politice au fost realizate prin intermediul sistemului de partide politice. De aici o primă determinare a spectrului politic, anume constrângerile generate de sistemele de partide în contextul modernizării politice.

            Cealaltă determinare a spectrului politic, anume aceea a ethosului clasei politice, rezultă şi ea din tipul schimbării politice a României interbelice, care a fost iniţiativa unui grup la început restrâns al clasei politice. Expansiunea acestui grup s-a făcut ulterior extrem de brusc, alimentată atât de mobilitatea socială inerentă demarării unei noi etape a modernizării, cât mai important, de asimilarea, ori cel puţin încercarea de asimilare, a elitelor politice din noile teritoriile ale României mari. De aceea s-a vădit, înainte de agregarea clivajelor modernizării şi de schimbarea culturii politice şi civice parohiale a societăţii, redutabila sarcină de omogenizare a stilurilor şi tradiţiilor politice anterioare ale subelitelor politice.

 

Partidele politice şi diferenţierea socială în

                     România interbelică

Electoratul României interbelice pare să fi străbătut o curbă ascendentă în ceea ce priveşte formarea de atitudini politice şi capacitatea de a opta pe baza acestora. Aceasta decurge din simpla vizionare a rezultatelor celor 10 consultări interbelice. De asemenea, aceasta este şi opinia celor ce s-au ocupat de analiza acestor rezultate. Maturizarea electoratului românesc nu a avut însă viteze şi direcţii comparabile în toate regiunile ţării. Deşi plecaţi de la aceeaşi condiţie politică (statele de care aparţinuseră provinciile noii Românii avuseseră toate un sistem politic cenzitar) se pare că cei aproape douăzeci de ani de exerciţiu electoral determinaseră diferenţe regionale considerabile în ceea ce priveşte comportamentul devot.

Este important de reţinut că diferenţierea atitudinală a corpului electoral a avut loc însă în contextul noului stat România. Cu alte cuvinte România după unirea din 1919 şi-a generat, îndeosebi de-a lungul clivajului centru-periferie, propriile diferenţe şi structuri politice. Pe de altă parte, analiza rezultatelor alegerilor a evidenţiat dependenţa acestei diferenţieri de datele sociologice specifice provinciilor istorice, aspecte care în mare măsură fuseseră moştenite de noul stat român.

Cea mai pregnantă caracteristică a comportamentelor electorale din România interbelică este cea a aşa numitei „zestre guvernamentale”.  El  exprimă o realitate de netăgăduit a sistemului politic interbelic, cuantificând instabilitatea electoratului în raport cu partidele politice de la o consultare electorală la alta, respectiv tendinţa unei bune părţi a alegătorilor de a-şi da votul formaţiunii care organiza alegerile. Pe de altă parte însă, deşi un indicator relevant, în primul rând, nu spune prea mult despre caracteristicile sociologice ale categoriilor de votanţi, şi, în al doilea rând, devine tot mai redus pe măsură ce electoratul îşi capătă reflexele opţiunii de vot.

În fapt, diferenţa dintre procentajele succesive obţinute de acelaşi partid reprezintă un vot dat puterii ca atare şi nu partidului. Considerăm astfel că această raportare faţă de putere a fost una dintre sursele principale de diferenţiere  a sistemului de partide din România, şi, ţinând cont că nu toate judeţele s-au aliniat pe această poziţie (o minoritate a electoratului a votat mai mult sau mai puţin sistematic împotriva puterii), considerăm că diferenţierea a fost în mod real determinată de doi termeni corelativi putere-anti putere care împreună formează unul dintre clivajele politice importante ale perioadei interbelice.

Pentru definirea tipurilor de vot am considerat în situaţia fiecărei dintre cele 10 consultări electorale partidele semnificative în sensul că suma procentelor câştigate de fiecare pe ţară se plasează la un minimum aproximativ de 75-80%, partidele selectate luând cel puţin 5% din voturi. Am considerat de asemenea necesar să includem mai mult de două partide în această selecţie, întrucât tendinţele electoratului interbelic s-au opus intenţiilor clasei politice de a reconstitui mecanismul bipartid al rotaţiei la guvernare. Partidele astfel selectate sunt prezentate în tabelul 2.

 

Tabelul 2. Procentajul voturilor obţinute pe ţară de partidele considerate semnificative (pentru primele trei

                 scrutinuri  procentajele sunt relative la numărul de mandate; cifrele sunt rotunjite către întregul

                 cel mai apropiat).

1	PN	35%	1	PP	61%	1	PNL	62%	1	PP	52%	1	PNL	62%
9	PŢ	23%	9	PŢ	12%	9	PŢ	11%	9	PNŢ	28%	9	PNŢ	22%
1	PNL	19%	2	PN	7%	2	PN	7%	2	PNL	7%	2	PMg	6%
9	PNs	5%	0	PS	6%	2	PŢb	6%	6	Lanc	5%	7
				Fdns	6%
	Total	82%		Total	92%		Total	86%		Total	82%		Total	90%

 

1	PNŢ	78%	1	PNL	47%	1	PNŢ	40%	1	PNL	52%	1	PNL	36%
9	PNL	7%	9	PNŢ	15%	9	PNL	14%	9	PNŢ	15%	9	PNŢ	20%
2	PM	6%	3	PL-g	6%	3	PL-g	7%	3	PŢ-l	6%	3	PTŢ	16%
8			1	PM	5%	2	PŢ-l	6%	3	PL-g	5%	7	PNC	9%
				PP	5%		Lanc	5%
	Total	91%		Total	78%		Total	72%		Total	78%		Total	81%

Surse: 1. Marcel Ivan, Evoluţia……., Tabloul XIII

           2. Buletinului Statistic al Ministerului Industriilor şi Comerţului, nr.1 /1934

           3. Monitorul Oficial al României, nr.304/1937

 

Sigle: PNL - Partidul naţional liberal; PN - Partidul naţional; PNs - Partidul naţionalist democrat; PŢ - 

          Partidul ţărănesc; PP - Partidul poporului; Fdns - Federaţia democraţiei naţional-sociale; PŢb –

          Partidul ţărănesc din Basarabia; PNŢ – Partidul naţional-ţărănesc; Lanc - Liga pentru apărarea

          naţional-creştină; PS - Partidul socialist; PM - Partidul maghiar; PMg - Partidul maghiar în cartel cu

          germanii; PL-g  – Partidul liberal Gh. Brătianu; PŢ-l – Partidul ţărănesc N.Lupu; PTŢ – Partidul

          “Totul pentru Ţară”; PNC – Partidul naţional-creştin

 

 

Vizionarea datelor din acest tabel arată în primul rând discontinuităţile, şi chiar rupturile, evoluţiei opţiunilor electoratului interbelic. Până la alegerile din 1931 se observă acea accentuată tendinţă de plebiscitare a puterii, datele semnificative fiind cele ale alegerilor din 1927, respectiv 1928. Acest interval este important, în primul rând, întrucât anunţă polarizarea şi stabilizarea opţiunilor de vot din deceniul următor. S-a ajuns astfel ca la numai 4 ani de la votul cvasi-unanimitar dat PNŢ-ului în 1928, partidele semnificative să crească la 5, fără însă ca ele să adune mai mult decât ceea ce cu patru ani înainte câştigase un singur partid (78% pentru PNŢ în 1928, respectiv, 72% pentru primele 5 partide clasificate în 1932). În al doilea rând trebuie subliniată selecţia întreprinsă de opţiunile alegătorilor în rândul sistemului de partide. Dacă pînă la punctual culminant al anilor 1927 şi 1928, intrau în rândul partidelor semnificative partide puternic regionale (Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc Basarabean) sau partide inconsistente ideologic şi social (Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Socialist, Federaţia democraţiei naţional-sociale), începând cu alegerile din 1931 acestea vor fi înlocuite fie de noi partide reprezentative la nivel naţional (fără să beneficieze deci de vot local sau regional), cum ar fi PNL-Gh. Brătianu, Partidul Ţărănesc-N.Lupu, fie de partide etnice (Partidul Maghiar) sau ultranaţionaliste (Lanc şi Partidul „Totul pentru Ţară”, în 1937 organizaţia politică a Mişcării Legionare).

Pe acest fond votul care deceniul trecut era dat puterii s-a atenuat şi diversificat conform ofertei politice. Nu a dispărut însă cu totul ceea ce arată că resursele electoratului nu erau nici chiar în 1937 valorificate prin intermediul ofertei partidelor politice. Nu trebuie prin urmare să considerăm opţiunile exprimate la această dată, masivul vot ultranaţionalist îndeosebi, o stabilizare a sistemului de partide, cu atât mai mult cu cât votul dat extremei drepte în 1937 în unele judeţe fusese anterior câştigat de partide cu o alură ideologică şi de cadre total diferită (cele două partide disidente ale PNŢ, conduse de Nicolae Lupu, care a revenit în 1934 în PNŢ, respectiv Grigore Iunian, liberalii lui Gh. Brătianu, şi chiar Partidul Social-Democrat) sau de către partide nesemnificative parlamentar.

 

Convergenţe şi disonanţe atitudinale

                       ale clasei politice

Pentru a  caracteriza în câteva linii cultura politică a clasei conducătoare interbelice, reţinem, în primul rând, conţinutul ei profund emoţional şi  afectiv. Pe de altă parte însă, trăsăturile discursului politic relevă un stil retoric firesc pentru o clasă politică de formaţie preponderent juridică. Tensiunea dintre cele două aspecte ale culturii politice a favorizat de aceea realizarea funcţiilor ideologice ale limbajului politic (în principal legate de competiţia politică) împotriva utilizării lui critice (analiza acţiunii politice). Trebuie remarcată în particular superficiala elaborare discursivă a conţinutului acestei culturi politice, de unde marginalizarea teoriilor, doctrinelor ca şi a analizelor situaţionale. Astfel, cu foarte puţine excepţii, oamenii politicii interbelice, deşi mulţi dintre ei de o solidă formaţie intelectuală, nu au depăşit formula sloganurilor politice.

O altă caracteristică importantă, personalizarea valorilor, credinţelor etc., în dauna consolidării instituţiilor politice a contribuit şi ea la inconsistenţa spectrului politic. Evidentă pentru sistemul de partide, mai puţin clară pentru alte instituţii (guvern, monarhie), această caracteristică reprezintă prin excelenţă “paradoxul român” (Sorin Alexandrescu). Destinul interbelic al instituţiei monarhice o ilustrează izbitor prin ambiguitatea punctului ei de maximă ascendenţă, regimul carlist^[ix], ca şi prin rolul jucat de restauraţia lui Carol al II-lea în reconstituirea sistemului de partide^[x].

Ethosul elitei politice din România interbelică era deci fragmentat într-un asemenea grad încât nu se întruneau condiţiile minimale ale consensului necesar  succesului modernizării. În plus, preocupaţi obsesiv de refacerea sistemului bipartid antebelic şi de realizarea stabilităţii politice membrii acestei elite au ignorat mecanismele extinderii democraţiei şi regenerării structurale a datelor propriului ethos. Dacă însă s-a ratat astfel realizarea consensului, trebuie reţinute varietatea stilurilor politice ale acestui ethos, îndeosebi după diferenţierea sistemului de partide în anii 1930. Accentul şi importanţa acestora în redefinirea identităţilor partidelor acestei perioade, arată că alături de ideologii, ele au jucat un rol de substanţă în competiţia politică.

Fragmentarea ethosului clasei politice a caracterizat totuşi, mai degrabă grupuri relativ extinse, decât persoane ori personalităţi izolate. Aceasta însemna că gradul ei, suficient pentru a frâna modernizarea, nu a dus la pulverizarea identităţii clasei politice. Doi factori, co-naturali de-altfel oricărui sistem politic, schimbarea generaţională şi asimilarea elitelor noilor teritorii ale României interbelice, au cauzat apariţia a cel puţin trei subculturi în cadrul clasei politice. Deşi aceşti factori s-au constituit în calitate de cauze, agregarea efectelor lor nu s-a făcut pe aliniamente generaţionale ori regionale. Susţinem deci că datele acestor trei subculturi politice erau împărtăşite de personalităţi de vârste diferite şi din regiuni diferite. Se poate face o paralelă în acest sens cu agregarea preferinţelor electoratului interbelic, care la sfârşitul perioadei se regrupase regional, dar intersectând graniţele provinciilor istorice.

A fost efectivă mai întâi o subcultură a elitelor genetică cu datele atitudinale şi valorice ale perioadei antebelice. O anumită nostalgie legată de ordinea şi raţionalitatea acţiunii politice, de respectul faţă de opoziţia politică, parlamentară ori nu, de instituţiile şi practicile politicii (monarhie, parlament, „rotativa guvernamentală” etc.), mână în mână însă cu mefienţa faţă de participarea largă a cetăţenilor la jocul politic, a fost recuperată atât prin asimilarea cadrelor fostelor partide conservatoare în sistemul de partide interbelic, cât şi prin evoluţiile individuale ale unor personalităţi ale vechii generaţii, Vintilă Brătianu, de pildă, ori din noile teritorii, mai ales Transilvania.

            Concurând la începutul anilor 1920 această subcultură, pe care o putem parafraza prin expresia „democraţie procedurală”, s-a constituit sui-generis un ethos al „noilor veniţi” în politica regatului României. Este vorba de apariţia Partidului ţărănesc, al cărui succes politic ulterior nu a fost scontat nici chiar de Ion Mihalache, liderul său proeminent, partid care a asimilat grupul de basarabeni condus de Constantin Stere, fuzionând în cele din urmă cu Partidul naţional din Transilvania. Ceea ce împărtăşeau în comun aceste personalităţi era dorinţa şi intenţiile instaurării unei democraţii lărgite, participative, cu respectul drepturilor politice individuale, dar şi cu edificarea unui cadru constituţional care să asigure stabilitatea politică. Oricât de generos însă acest model, el nu a fost suficient pentru negocierea mijloacelor ca şi pentru realizarea consensului  afectiv între membrii acestei subelite a clasei politice.

            Cea mai eterogenă dintre cele trei subculturi ale clasei politice interbelice a grupat lideri vizibili mai curând în a doua decadă a perioadei. Acceptarea restauraţiei carliste i-a adus mai întâi de aceeaşi parte a baricadei. Respingerea mai apoi a „rotativei guvernamentale”, la unii dintre ei acest subiect fiind elaborat în forma unor programe de acţiune politică (radical-ţărăniştii), le-a dat ocazia de a rămâne mai mult sau mai puţin simpatetici de-a lungul timpului. Ei ilustrează totuşi eterogeneitatea spectrului politic interbelic întrucât au antrenat şi proiectat în avanscena politică efectele „de sistem”, ori în termenii tehnici folosiţi mai sus, efectele compoziţionale ale agregării preferinţelor, atitudinilor şi valorilor atât ale clasei politice, pe de o parte, cât şi electoratului în ansamblu, pe de altă parte. În cadrul sistemului de partide trecem în această categorie the splinters cu susţinere electorală ai deceniului patru, anume disidenţele ţărăniste şi cea liberală. În plus trebuie considerate şi formaţiunile extremei drepte, naţional-creştinii, respectiv, legionarii, care aşa cum argumentam, deşi diferite ca stil şi ideologie de celelalte partide ale „dreptei” au lărgit o breşă în sistemul politic şi de partide, iniţial produsă de acestea.

            Aceste date culturale au făcut ca spectrul politic să fie puternic tensionat la sfârşitul perioadei, însăşi alianţele preelectorale ale anului 1937 relevând această polarizare^[xi].  Pe axa ideologic-pragmatic aceste tendinţe au înclinat totuşi spre poziţiile ideologice.

 

Naţiune şi societate.

                      Priorităţi ale dezvoltării

Variantele programatice la problema edificării naţionale sugerează separarea conţinutului lor ideatic între referenţialele pragmatic, respectiv utopic, ale spectrului politic. Deşi naţionalismul cultural (ideologic) nu a fost cu totul absent din discursul clasei politice interbelice, configurările  sale au fost depăşite în amploare şi problematizare de naţionalismele politic (pragmatic), respectiv etnic (utopic). O sumă de influenţe în generarea acestei „incomunicabilităţi” pe o problemă de primă importanţă atât pentru clasa politică, cât şi pentru societatea politică în ansamblul ei, a stat în fragmentarea ethosului atitudinal şi valoric al clasei politice. În acest context clivajul centru-periferie, predominant în ordinea timpurie a modernizării politice a unei naţiuni, nu a fost absorbit de mecanisme de cooperare şi negociere politică între reprezentanţii diferitelor partide politice. De aici absenţa a unui program al dezvoltării naţionale (pe coordonate economice sau sociale), vizat ulterior de dictatura carlistă la care au participat şi mulţi dintre membrii establishment – ului, dar care a eşuat. 

Totuşi parţial, programele unor partide importante legau diferitele probleme subsecvente. Naţional-liberalii şi neoliberalii averescani au încercat de pildă să depăşească ideologiile separării naţiunii în clase sociale (împotriva ţărănismului)  sau segmente etnice (împotriva ultanaţionalismului legionar şi naţional-creştin). Au preferat în acest angajament asumări îndeosebi pragmatice, primii venind pe liniamentele unor  politici ale educaţiei naţionale şi industrializării coerente cudezvoltarea naţiunii, respectiv, ideologice, ceilalţi promovând un activism social şi politic reglat în cadrele unor instituţii cu vocaţie naţională. Ambele au ignorat însă o componentă esenţială pentru succesul acestor implicări, anume acţiunile de mobilizare a masselor de cetăţeni, de participare politică şi de recrutare a cadrelor. Politicilor lor naţionale le-a lipsit de aceea suportul  popular, legitimitatea, deci principala resursă a acţiunii politice în această direcţie. Nu întâmplător, alternativele lor ideologice, ţărănismul, neutru în problema naţională, ori extrema dreaptă, îndeosebi legionarii, cu un naţionalism etnic, s-au bucurat de sprijinul popular, amorsat  prin acţiuni de mobilizare.

De cealaltă parte, din direcţia corpului electoral, este semnificativă adâncirea clivajului centru-periferie odată cu maturizarea electoratului şi cu diferenţierea sistemului de partide, ambele cu amplitudine abia îndeceniul patru. De aceea, de pildă, în programul Partidului naţional liberal al cărui suport electoral intersecta graniţele provinciilor istorice ale României interbelice, de unde asimilarea sa cu politica unificării naţionale, naţionalismul  în principal pragmatic, dar fără suport popular, a trecut în planul al doilea, în favoarea aşa cum vom vedea, politicilor educaţiei naţionale şi industrializării. Naţionalismul lor a ratat în acest fel conectarea cu atitudinile şi valorile politice ale societăţii politice în ansamblul ei şi nu a devenit o politică de masse.

Izolarea politicii naţionale la categoria restrânsă a clasei politice, a fost favorizată şi de mesajul neutru în privinţa naţiunii pe care în deceniul trei l-au propagat partidele cu susţinere populară, Partidul ţărănesc şi Partidul naţional, atât înainte, cât şi după fuziunea lor. Este adevărat că, pe de altă parte, electoratul acestora puternic structurat regional ar fi respins o politică de omogenizare naţională ori, în cel mai bun caz, ar fi rămas neutru faţă de aceasta. Cert este totuşi că şi în acest caz politica edificării naţionale nu a ajuns la nivelele de bază ale societăţii politice. Mai mult, nici chiar liderii naţional-ţărănişti  nu prezentau o unitate de vederi în această problemă. Disidenţele cu suport electoral de la începutul anilor treizeci, ca şi desprinderea în 1935 a „vaidiştilor”, efectivă îndeosebi la nivelul cadrelor politice^[xii], au avut motivaţii pe fondul politicii naţionale a Partidului naţional-ţărănesc.

Dacă  în cea mai mare parte conţinuturile pragmatice, respectiv ideologice ale problemei naţionale nu au fost asimilate de ansamblul societăţii politice a României interbelice, anumite formule ale ei au servit ca bază pentru radicalizarea şi mobilizarea unei părţi a electoratului, susţinătoare în deceniul patru al partidelor de „dreapta” şi mai ales a celor de „extrema dreaptă”. Este vorba de naţionalismul politic al  ţărăniştilor dr.Lupu (PŢ-l) şi Gr. Iunian (PŢ-I), respectiv al liberalilor „georgişti” (PL-g), ca şi de naţionalismul cultural şi etnic al Mişcării legionare (GZC; PTŢ), „gogiştilor” (PNA), „cuziştilor”(Lanc), naţional-creştinilor (PNC). Electoratul specific selectat de  aceste partide era extrem de redus, doar 8 din cele 71 de judeţe/circumscripţii electorale indicând tendinţe consistente în favoarea lor.

S-ar putea spune cel puţin pentru disidenţele ţărăniste şi liberalii georgişti, că nu numai naţionalismul (pragmatic) manifest le-a asigurat succesulelectoral. Ideologiile şiprogramele lor politice mai complexe, ca şi solidele tradiţii politice de la care se reclamau, au contribuit într-o oarecare măsură la atenuarea mesajului naţionalist. Pe de altă parte totuşi, dinamica preferinţelor electoratului în judeţele „dreptei” arată, aşa cum spuneam mai înainte, căextinderea bazeielectorale a extremei drepte a fost pregătită în cursul celor patru scrutinuri de după 1930 de cele trei partidele mai moderate din această categorie. Prin urmare, nivelul de bază al societăţii politice percepea confuz naţionalismele, etnic (cu referenţial utopic), respectiv, politic (cu referenţial pragmatic).

Conchidem deci că naţionalismul ca şi partidele vizibile exclusiv prin acesta, mai degrabă s-au înscris în procesele „politizării” masselor, decât au promovat un mesaj strict corelat cu politicile de edificare naţională. În plus, votul regional, dar intersectând clivajul putere – antiputere dat acestor partide, duce la concluzia că naţionalismul diseminat astfel mai degrabă a constituit, alături de  formulele atitudinale ale celorlalte problematici ale modernizării, o componentă a clivajului mult mai puternic şi complex dintre centru şi periferie.

 

Diferenţierea ideologică

                     a problemei sociale

Atacarea problemei sociale a preocupat de departe cel mai intens pe doctrinarii spectrului politic al României interbelice. Fără dubii este însă şi faptul că acest interes a avut iniţial un substrat strict ideologic. Programele axate pe dezvoltarea unei clase sociale dominante în cadrul naţiunii erau inevitabil marcate de influenţe ideologice, ori la limită chiar utopice (C.Rădulescu-Motru în problema ţărănimii). Opuse acestora şi elaborate ulterior programele de dezvoltare socială a naţiunii antrenau conţinuturi pragmatice furnizând baza unor acţiuni politice imediate. Faptul că în aceste din urmă cazuri, naţiunea ca unitate societală nu era contestată, şi că modernizarea în cadrul ei era asumată de cvasi-totalitatea forţelor politice semnificative, constituia un temei neutru de negociere şi aplicare a unor programe sociale.

Tenta ideologică a problemei sociale a avut un rol important. Este greu de pildă să explicăm ascendenţa ţărănismului în deceniul trei ignorând intensa propagare a unor teze precum lupta de clasă, cooperatismul, (re)împroprietărirea funciară ori statul ţărănesc. Paradoxal însă aceasta a dus la aprofundarea fracturii dintre clasa politică şi restul societăţii, în particular între practicile şi stilurile ei de acţiune şi modul în care înţelegea politica majoritatea socială. Ruptura a fost cu atât mai dramatică şi deziluziile cu atât mai profunde, cu cât naţional-ţărăniştii veniseră la putere cu un mesaj de acoperire a acestei fracturi ori măcar de diminuare a ei. Este adevărat că la transformarea integrală a ţărănismului în „ideologie” a contribuit şi fuziunea cu naţionalii ardeleni, mişcare determinată strict de calcule privind preluarea puterii. Totuşi fără să facem un proces de intenţii trebuie reţinut că un regim politic de genul dictaturii lui Stambolinski ori naţionalismului croat al lui Radici, era greu de imaginat în România chiar şi în primii ani interbelici. Se pare de-altfel că însăşi liderii  ţărănişti nu ţineau prea mult la impunerea programului lor radical din moment ce din cele 10 puncte ale fuziunii de scurtă durată cu naţionalii ardelenii (1924), lipseau „lupta de clasă”, statul ţărănesc, iar cooperatimul era limitat la dimensiunile unei politici economice.

Este semnificativă în sensul de mai sus o paralelă între diferenţierea prin infuzie ideologică a sistemului de partide din deceniul trei, în principal asumarea ţărănismului, şi procesul similar din deceniul următor, focalizat pe diferenţierea extremei drepte vizibilă datorită ultranaţionalismului.  Conchidem din aceasta deosebiri substanţiale. În primul rând, este vorba de efectele diferite ale clivajelor centru – periferie, suport după cum argumentam al ultranaţionalimului, respectiv patron – angajat, mai degrabă elaborat pentru uzul strict politic al promovării la putere (nu doar de către mişcarea ţărănistă, ci şi de social-democraţia din România interbelică). Dacă deci primul clivaj a fost realmente  constrângător în ceea ce priveşte structura spectrului atitudinal şi a sistemului de partide, celălalt a dispărut după 1928 aproape cu totul din discursul politic al vremii. Dincolo de caracteristicile socio-economice ale României interbelice însăşi ideea de proprietate-muncă, aşezată la baza doctrinei Partidului naţional-ţărănesc, interzicea aprofundarea acestui clivaj. De aici cantonarea regională a bazei electorale a acestui partid ca şi foarte interesanta scădere a procentului său electoral obţinut în alegerile generale^[xiii].

 Asemănările celor două procese sunt aparente, şi întrucât asumarea ţărănismului, respectiv, ultranaţionalismului, a avut loc în contexte de constituire a sistemului de partide de sensuri contrarii. Dacă deceniul trei reprezintă perioada de unificare, stabilizare şi simplificare a sistemului de partide, în decada următoare scorurile electorale adunate de partidele dominante încep să scadă până la minimul din 1937, principalii beneficiari fiind partidele extremei drepte. De asemenea, trebuie reţinut că oricât de mult a interpretat aria susţinerii populare, ţărănismul a căpătat proeminenţă într-o perioadă de masivă falsificare a reprezentării politice (naţionale şi populare). Este vorba  de manevrele care au adus în prim-plan Partidul poporului, de restricţiile legii electorale din 1926 ca şi de refacerea „rotativei guvernamentale”. Nu acelaşi lucru se poate spune despre partidele „dreptei”, de la cele moderate până la cele extremiste.

De aici o a treia observaţie, anume, lipsa conţinutului utopic  în ceea ce priveşte ţărănismul, mai precis, a acelor pictures irealizabile în principiu, şi cu atât mai puţin în literă, dar care atrag credinţele politice, formează convingerile şi motivează în anumite cazuri acţiunile. Singura variantă „utopică” în problema socială fusese elaborată de Constantin Rădulescu-Motru, care însă a intrat în Partidul naţional-ţărănesc abia în 1928, deci după „normalizarea” ideologiei ţărăniste prin fuziunea cu naţionalii ardeleni. Spre deosebire însă de utopiile naţionaliste legionare ori naţional-creştine, concepţia în problema socială a lui Rădulescu-Motru, conţine şi numeroase prescripţii privind schimbarea socială şi politică fără a mai vorbi de implicarea sa atât de activă în programul ministerial al lui D.Gusti. Nu întâmplător programul politic al ministeriatului Gusti viza în conţinutul lui acoperirea acelei distanţe dintre cultura elitelor şi cea a societăţii.

În direcţia celor trei dimensiuni ale diferenţierii, îndeosebi a „marginalizării” referenţialului utopic, trebuie reţinut relativul echilibru dintre conţinuturile pragmatice, respectiv, ideologice ale abordării problemei sociale. Altfel deci decât în situaţia edificării naţiunii, în problematica socială nu a existat acea polarizare a  atitudinilor şi implicărilor în programele modernizării, deşi marile direcţii ale reformei sociale s-au structurat autonom ori chiar în contradictoriu la nivelul măsurilor programatice. Aceasta întrucât ceea ce a alimentat forţa unei direcţii dominante în abordarea problematicii sociale a fost trecerea de la concepţiile „dominaţiei de clasă” (ţărănime, burghezie, oligarhie financiară=burghezie naţională) cu un conţinut mai degrabă ideologic, la ceea ce am putea denumi „dezvoltarea naţiunii prin integrarea socială”, concepţii cu un substrat pragmatic.

Aserţiunile de mai sus se referă la toate cele trei partide de guvernământ importante în epocă. În Partidul naţional-liberal, de pildă, concepţiile care prescriau burgheziei rolul dominant în dezvoltarea socială, Dumitru Drăghicescu şi Petre I. Ghiaţă,  fie au dublat, prima dintre cele menţionate, fie s-au intersectat, cealaltă, cu politicile de unificare socială a naţiunii susţinute de miniştrii în exerciţiu Al. Lapedatu şi dr. C.Angelescu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Partidul poporului, chiar dacă tendinţele de armonizare a intereselor de clasă în cadrul interesului naţional, au fost mult mai puternice. Merită menţionată în acest caz şi promovarea ideii de clasă mijlocie (C.Garoflid, M.Manoilescu, P.P.Negulescu) substrat social al naţiunii, singurul proiect „de clasă” care a concurat ideologic ulterior, în deceniul patru, constituirea societăţii naţionale.

Cu siguranţă, cea mai abruptă mutaţie ideologică în această problemă a fost cea a Partidului naţional-ţărănesc, care a abandonat prin însăşi vocea unui altădată convins ţărănist, Virgil Madgearu, ideea hegemoniei politice şi economice a clasei ţărăneşti. Clasa ţărănească era văzută la sfârşitul perioadei interbelice doar ca „substrat” (Madgearu) ori „rezervor” (Rădulescu-Motru) fie a unei viitoare „clase mijlocii” (Petre Andrei, Nicolae Ghiulea), fie a însăşi naţiunii (Dimitrie Gusti). În aceste condiţii, proiectele statului ţărănesc avansate în chiar aceşti ani de un Ernest Ene (1932), Nicolae Ghiulea (1935), Virgil Madgearu (1937; stat (naţional)ţărănesc) erau fie imprecise, primul^[xiv], fie disonante, celelalte, din moment ce nu  ţărănimea era clasa dominantă. Prin urmare  odată cu deplasarea accentului politicilor sociale de la concepţiile de clasă la naţiune, atitudinile faţă de problematica inerentă au devenit prin excelenţă pragmatice.

 

Chestiunea economică între

                        prescripţiile politice şi calculul eficienţei

Remarcăm în legătură cu soluţiile problematicii economice, în primul rând coerenţa şi uniformitatea substratului ei atitudinal de-a lungul a celei mai mari părţi a spectrului politic al vremii. Trecând peste „utopiile economice” ale Mişcării legionare, semnificative totuşi în ceea ce priveşte intensitatea disputelor pe acest teren, nu putem decât constata convergenţa politicilor economice în sensul abordării pragmatice. A contribuit la aceasta existenţa şi continuitatea unui grup de „experţi” apropiaţi, partinic ori nu, de centrele de decizie politică pe întreg parcursul perioadei interbelice. Semnificativ este de aceea că, exceptând guvernele PNŢ din anii 1928-1931, marile capitole ale politicii economiei naţionale au întrunit un larg consens indiferent de culoarea politică a puterii în exerciţiu. Numim aici politicile de stabilizare monetară şi de austeritate bugetară, politicile protecţioniste şi de industrializare a economiei naţionale şi chiar politica cooperaţiei rurale^[xv].

O altă sursă a conţinutului pragmatic al problematicii economice a constat în amploarea programului de dezvoltare a economiei naţionale asumat de doctrinarii Partidului naţional-liberal, ca şi de o parte a economiştilor Partidului poporului. Aici însă  este necesară sublinierea rolului ambiguu al susţinerii sociale şi politice de care acest program a beneficiat. În ceea ce priveşte economiştii din Partidul poporului, trebuie spus că dispariţia partidului din orizontul preferinţelor electoratului a dus la disiparea resurselor necesare realizării programului lor economic. Contextul a fost destul de complicat, totuşi cert este că premisele acestui program nu au fost abandonate ci, printr-un Mihail Manoilescu, radicalizate. Evoluţia politică a acestuia din urmă ni se pare, de-altfel, semnificativă, pentru însăşi soarta programului dezvoltării economiei naţionale, ajuns abia în perioada dictaturii carliste în forme sistematice, dar nu mai puţin pragmatice^[xvi].

Aderent în deceniul trei al politicilor economice aplicate, dar şi autor al importantei lucrări (preluată ulterior de literatura internaţională) Théorie de protectionisme et de l’échange international, M.Manoilescu a fost nu doar unul dintre adepţii democraţiei constituţional-pluraliste, ci şi beneficiar al acestui sistem.Doar că după 1933, premisele naţionalismului său economic au luat forma teoriilor corporatismului şi  partidului unic, diferite de opţiunile sale timpurii. Nu este locul aici să evaluăm cât a influenţat asumările sale timpurii în problema economică asupra opţiunilor sale ulterioare în problema politică. Concluzia ar fi că procesul de dezvoltare a economiei naţionale era incompatibil cu formula democraţiei constituţional pluraliste. Numai că, fie şi acceptând eo ipso această concluzie factori precum structura preferinţelor electoratului, ca şi spectrul atitudinal şi ideologic, mai degrabă concurează împotriva ei. Favorabile ar fi pe de altă parte, aspecte ale sistemului politic precum fragilitatea sistemului de partide, conţinutul fragmentat al ethosului elitelor politice interbelice, ori incapacitatea lor de a negocia alianţe şi de a-şi asuma convingeri categorice în sensul consolidării sistemului politic. În cazul Manoilescu a contribuit la opţiunea sa pentru corporatism, dar mai degrabă ca o consecinţă a cauzelor de mai sus, personalitatea sa accentuată dar şi caracterul versatil, prin care a înţeles să se adapteze „mersului vremii”^[xvii].

În comparaţie cu varianta Manoilescu naţionalismul economic pus în practică de liberali a fost mult mai puţin alterat de contestarea sistemului politic în vigoare. Ceea ce a contat aici nu a fost atât statura persoanei fiecăruia dintre doctrinarii lui, ci contextul organizaţional şi stilul politic de care programele lor au beneficiat. A fost deci efectivă apartenenţa economiştilor naţional-liberali la un partid bine structurat, cu un trecut de excepţie şi cu toate acestea orientat către viitor. Este drept că ulterior, conjuncturile istorice au fost mai tari decât forţa acestui partid. Acestora li s-a adăugat şi presiunea societăţii politice in corpore, care pe fondul erorilor de tactică politică şi de ideologie (cvasi-absenţa programului social, ignorarea problemelor de genul  mass politics, ca şi facţionalizarea în deceniul patru a organizaţiei interne a partidului)  a dus la izolarea politică a partidului. Este semnificativ astfel că mesajul programului economic liberal a avut o bază electorală  eterogenă atât rezidenţial, cât şi profesional, cu foarte puţin superioară în direcţia mediului urban şi ocupaţiilor non-agricole, faţă de media pe ţară. Prin urmare, ca şi în problema naţionalismului său politic, putem spune despre configurarea doctrinei economice că era mai degrabă izolată de structura propriului electorat. Se apropia într-o oarecare măsură de acesta doar pe liniamentele edificării unui cadru economic organizat la nivel naţional, în care marea masă a actorilor economici se mişcau mai degrabă „prin ei înşişi”. Aceasta însemna prea puţin însă faţă de lipsa unor politici corelate precum dezvoltarea urbană, investiţiile şi creditarea activităţilor micii industrii, stimularea consumului intern şi organizarea muncii.

 

Constituţionalismul împotriva

                        proiectelor totalitare

Analog cu polarizarea conţinutului atitudinal în programul edificării naţiunii analiza programelor schimbării constituţionale relevă caracterul fragmentar al reformei politice.  „Incomunicabiliatea” concepţiilor asupra naţiunii avea totuşi în ultimă instanţă raţiuni în ordinea diferenţerii sistemului politic, atât în datele sale organizaţionale (partidele politice), cât şi în cele culturale (mobilizarea şi participarea politică oricât de limitată a fost aceasta). Datele programelor de reformă politică atestă dimpotrivă o mai mare autonomie faţă de jocul strict politic. Desigur că restauraţia lui Carol al II-lea a stat la baza diferenţierii partidelor „dreptei” amorsând conflicte de opinii între liderii partidelor tradiţionale^[xviii]. Totuşi presiunea pentru reformarea cadrului politic a venit din afara nucleului establishment-ului, mai ales în ceea ce priveşte proiectele unui nou Stat (ţărănesc, cultural, etnocratic ori chiar neoliberal).

Această presiune externă a fost canalizată din cel puţin două direcţii. Pe de o parte, din partea ansamblului societăţii politice, care a susţinut formulele cu conţinut ideologic ale statului ţărănesc, chiar dacă iniţial nu ca atare ci prin intermediul tezelor luptei de clasă şi cooperatismului. Pe de altă parte, au contat proiectele de genul statului cultural ori etnocratic, expresie a unor structuri de influenţă ale societăţii pe cale de a deveni naţională, dar care structuri erau slab încadrate politic. Este vorba de programele „gustiene”, începând cu Institutul Social Român şi cu revista Arhiva de ştiinţă şi reformă socială şi ajungând la acţiunea monografiilor sociale (în cazul statului cultural), ca şi cu importanţa din ce în ce mai mare a presei vremii, de care se leagă, pe lângă propagarea formulei statului ţărănesc şi, în mod exclusiv, audienţa şi răspândirea programului statului etnocratic. Nu este de mirare deci că fondul acestor proiecte a fost pe de-a întregul ideologic şi chiar utopic, ratând cu totul conectarea la programele constituţionaliste şi de reformă a politicilor publice (excepţie face „statul cultural” promovat de Dimitrie Gusti, care chiar dacă nu a prescris în primul rând the rule of the law, cel puţin a vizat trecerea exerciţiului constituţional de la oamenii politici la „producători şi administratori”).

Spre deosebire de aceste asumări conţinutul prin excelenţă pragmatic al programelor de reformă politică, anume, guvernarea prin intermediul politicilor publice, respectul drepturilor civile şi politice, alături de prescripţiile constituţionale privind organizarea şi atribuţiile puterilor în stat, au fost susţinute în câmpul de forţe şi interese al clasei politice, dar excentric. Semnificativ este că le-au asumat vocile partidelor „dreptei”, inclusiv cele extremiste. În legătură cu acestea din urmă s-ar putea ridica desigur legitime semne de întrebare privind includerea lor în această categorie. Totuşi, trebuie credem ţinut cont de faptul că nu s-au profilat prin asumarea ca atare a unei noi doctrine a Statului, nici ideologii naţional-creştini (deşi spiritul statului etnocratic al lui Nichifor Crainic le-a influenţat opţiunile, de unde excluderea lui Crainic în momentul radicalizării proiectului în interiorul partidului), nici cei legionari, vizibili prin excelenţă pe fundalul ultranaţionalismului. Mai mult, aşa cum accentuam în cazul lui A.C.Cuza, ei s-au înrudit cu „dreapta” moderată prin promovarea unui stil politic pragmatic, realist şi eficient în ordinea acţiunii. Au fost apropiaţi în acelaşi timp şi prin delimitarea unui set de practici politice, care să pună în operă constituţionalismul şi politicile „de Stat”.

Nu contestăm elitei partidelor dominante (naţional-ţărănişti, liberali) aplombul şi implicarea în realizarea acestor direcţii ale reformei politice. Totuşi ele s-au plasat pe poziţiile „puterii de Stat”, urmărind mai degrabă, poate tocmai pentru că guvernaseră devenind cu expresia lui Petre P.Negulescu, „partide ale interesului de Stat”, să acceadă şi să controleze în ansamblu instituţiile acestuia, şi nu să iniţieze reformarea lor. Liderii dreptei s-au plasat dimpotrivă, în intervalul liber dintre „statul constituţiei de la 1923” (Constantin Rădulescu-Motru) şi proiectele care vizau înlocuirea în întregime a acestuia. Ataşaţi statu-quo-ului constituţional şi neîncrezători în viabilitatea unei schimbări de anvergură („revoluţionare”) au preferat deci calea reformistă, consonantă de-altfel cu statutul asumat de „partide de ordine”.

Se pare deci că cele două tendinţe ale programelor de reformă politică din anii interbelici au evoluat în paralel. Această aserţiune este valabilă însă doar pentru acele programe încadrate în sistemul de partide. În afara acestuia, şi simultan cu corodarea încrederii în partidele politice, s-a încercat corelarea premiselor unei noi doctrine a Statului cu cele ale reformei constituţionale şi politicilor de Stat. Nu întâmplător de pildă, doctrinari ingenioşi de tipul lui Mihail Manoilescu, susţinând asemenea demersuri şi netezind calea „constituţionalismului” dictaturii carliste, au contestat în acelaşi timp şi sistemul de partide. Este adevărat, că nu au respins partidele ca atare, Manoilescu acceptând ideea partidului unic, ci doar diminuarea „costurilor” acţiunii lor, prin limitarea funcţiilor. Este semnificativ astfel, că însăşi dictatura carlistă a folosit ca suport politic iniţial un front unic (Frontul renaşterii naţionale înfiinţat în decembrie 1938), iar mai apoi, după consumarea resurselor de mobilizarea politică,  Partidul naţiunii (martie 1940).

Este greu de spus dacă regimul carlist, în istoria României moderne ultima reformă politică întrunind o oarecare legitimitate, a eşuat ca urmare exclusiv a conjuncturilor externe, ori dacă au fost implicate şi defecţiuni de concepţie. Miza chestiunii stă în a evalua dacă reforma sistemului politic în direcţia extinderii drepturilor sociale şi politice, ca şi în creşterea influenţei cetăţenilor în luarea unor decizii în legătură, în ultimă instanţă, cu ei înşişi, a fost facilitată ori, dimpotrivă, frânată de pluralismul politic. Am văzut, chiar la începutul acestei lucrări că problema nu este tranşată nici în prezent în studiile privind modernizarea politică. Referitor la cazul României interbelice, putem totuşi conchide: 1. că elita politică încadrată în partide a fost cel puţin conştientă de cerinţa reformării treptate a stilului politic (respectul constituţiei, guvernarea prin politici publice, stabilizarea practicilor de luare a deciziei) şi 2. pe măsură ce societatea politică (ansamblul cetăţenilor încadraţi în ordinea constituţională a drepturilor  şi obligaţiilor lor) şi civilă (reţeaua mai mult sau mai puţin instituţionalizată a influenţelor sociale, capabilă să limiteze rezonabil puterea politică) se configura şi angaja presiuni în direcţia reformelor politice, această elită le accepta fie ca programe în sine, fie  integrându-le în propriile programe.

 

Concluzii

Analiza doctrinelor care au stat la baza programelor de acţiune ale clasei politice interbelice din România delimitează, pe de o parte, aliniamentele angajamentelor în competiţia politică. În acelaşi timp, pe de altă parte, sugerează că dincolo de datele „luptei pentru putere”, se constituise un fond programatic neutru din punct de vedere politic, dar angajat în direcţia celor patru probleme ale modernizării (issues).

Plecând de la această convergenţă caracterizăm spectrul politic interbelic, mai exact tipul competiţiei elitelor, prin expresia „unificate”^[xix]. Însă gradul şi semnificaţiile sugerate prin această caracterizare nu depăşesc limitele unei convergenţe ideocratice (ideocratical)^[xx]. Aceasta întrucât substanţa spectrului politic era puternic fragmentată de aliniamentele atitudinale pe care în lucrarea noastră le-am abreviat prin termenii utopic, ideologic, pragmatic. De aceea reducerea drastică a şanselor de negociere a  consensului politic necesar consolidării regimului democratic, şi asumării programului unui guvern „de uniune naţională” pe problemele modernizării. În ciuda numeroaselor tentative de acest fel, asumate încă în primul deceniu de exponenţii elitei antebelice^[xxi], ele au eşuat. Ar fi fost necesar ca anumiţi parametri de dezvoltare ai sistemului politic să favorizeze acest lucru. Sistemul de partide, de pildă, forţat să devină bipartid încuraja mai degrabă alternanţa la guvernare. Acelaşi factor coroda puternic şi aliniamentele ideologice ale spectrului politic, în direcţia constituirii unui stil politic pragmatic, căruia în timp i s-au opus  asumările utopice ale extremei drepte. De aici, şi nu numai, polarizarea spectrului politic.

            Accentul pus pe substratul atitudinal şi valoric corespundea atât competiţiei politice dintre partide, cât şi tipului de cultură politică aansamblului societăţii. Astfel într-o ţară cu numai 60% grad de alfabetizare^[xxii], extinderea participării politice cu greu se putea realiza prin mecanismele discursivităţii politice. Mai degrabă, „drumul în mase” avea ca ţinte transferul unor atitudini, valori, credinţe dinspre elitele politice către simplii alegători. Doctrinele şi programele politice contau deci mai puţin. Prin urmare, îndeosebi pe distanţa guvernanţi-guvernaţi, competiţia politică a pus în mişcare nu programe explicite ci atitudini şi credinţe care au influenţat şi ele stratificarea spectrului politic la care ne-am referit în partea întâi a lucrării. În această perspectivă dinamica sistemului de partide a determinat, în sensul schemei cauzale asumate la începutul lucrării, reconstituirea spectrului politic prin transferul de atitudini şi valori specifice nivelului de dezvoltare al României interbelice. Ascensiunea Mişcării legionare, care a atras atât de mult atenţia cercetătorilor^[xxiii], face astfel parte integrantă din dinamica sistemului de partide, ea urmând evoluţii similare, fie anterioare, apariţia partidelor poporului şi ţărănesc, fie simultane, precum disidenţele ţărăniste şi liberale la care ne-am referit.

            Avansăm ca urmare a celor de mai sus o structură bidimesională a spectrului politic interbelic organizată de-a lungul axelor ideologic – pragmatic, respectiv, ideologic – utopic mult mai fidelă după părerea noastră decât clasica dimensionare stânga – dreapta, aplicată sistemului politic din România interbelică în lucrări recente precum cele ale lui  Achim Mihu^[xxiv] şi Sorin Alexandrescu^[xxv] (Figurile 3 şi 4 din Anexe). Corelarea asumărilor ideologice cu afilierea autorilor lor la sistemul de partide dă diagrama de mai jos. Trebuie să menţionăm că ideea unui spectru bimodal este preluată de la B.Barry^[xxvi], prin urmare specificările referitoare la lucrarea lui trebuie considerate ca şi context al acestei clasificări.

 

 

               Ideologic

●

                                                    

                                               PNC◦

                                          PTŢ◦                                                  

                                Utopic ●                              ◦PNŢ

                     

         

                                              ◦PP, PL-Gh

                                          ◦PŢ-I

                                                         ◦PNL, PŢ-l

                                                                      ● Pragmatic 

  

Notă. Siglele reprezintă: PTŢ – Partidul Totul pentru ţară, PNC – Partidul naţional creştin, PNŢ – Partidul naţional ţărănesc, PP—Partidul poporului, PL-Gh – Partidul liberal Gh. Brătianu, PŢ-I – Partidul radical ţărănist, PNL – Partidul naţional liberal, PŢ-l – Partidul ţărănesc dr. N. Lupu.

 

            Apare evidentă în diagrama de mai sus polarizarea afectivă a sistemului de partide interbelic. Pentru zona polului pragmatic, funcţiona asentimentul la regulile, atitudinile şi valorile „democraţiei procedurale”, genetic aşa cum spuneam, cu datele vieţii politice antebelice. Partidele plasate pe poziţiile jumătăţii „pragmatice” ale axei ideologic – pragmatic, de la Partidul poporului şi liberalii georgişti la Partidul naţional liberal şi ţărăniştii dr. N.Lupu, s-au înscris în liniile acestui tipar. Este de remarcat la această grupare eterogeneitatea atitudinilor agenţilor ei, ceea ce sugerează fragilitatea  acestui pol al spectrului politic. Asimilarea  mefienţelor faţă de politica de partid, destul de accentuată la cadrele fostelor partide conservatoare, ca şi plasarea în această zonă a splinters deceniului patru purtătoare propagatoare a unor stiluri politice pregnante, concentra o puternică rezistenţă faţă de ideea alternanţei la guvernare în cadrul unui sistem bipartid. În plus era eficientă şi divergenţa a două tipuri de pragmatism, pragmatismul politicilor  publice, respectiv, pragmatismul practicilor politice, care cel puţin în cazul celui mai important partid al acestui pol, Partidul naţional liberal, nu au fost împărtăşite în egală măsură^[xxvii].

Pe de altă parte însă, în ordinea problematicii modernizării aceste partide au avansat programe ale reformei economice, respectiv, politice, extrem de importante în perspectiva dezvoltării naţionale. În fapt, prin alinierea pe asemenea issues ele au mutat conţinutul schimbării de sistem a României interbelice din zona modelului modernizării, în cea a programelor dezvoltării politice. S-a constituit astfel, o a „treia cale” plasată între maximalismul drepturilor politice şi sociale avansate în democraţiile dezvoltate şi variantele etnocentrice ale „extremei   drepte”. Aceasta a fost însă compromisă de „epilogul” democraţiei româneşti interbelice, anume dictatura carlistă, care dincolo de aspectele caricaturale ale propagandei oficiale a asumat un astfel de program al dezvoltării.

            Celălalt pol al spectrului politic era mult mai structurat, întrucât, pe de o parte beneficia de resursele de solidarizare politică a ideologiei şi utopiei, în timp ce pe de altă parte, era mult mai bine ancorat în datele sistemului de preferinţe al electoratului. În fapt, programele de extindere a participării politice prin mobilizarea unei părţi cât mai mari numeric a societăţii politice aducea laolaltă cele trei partide atât de diferite programatic ale acestui pol. Se afla, dincolo de aceste capacităţi mai degrabă instrumentale, şi un model substanţial al organizării politice, care a promovat în avanscena puterii politice un radicalism militant în ordinea integrării politice, dar foarte puţin eficace pentru elaborarea cadrelor dezvoltării naţionale. Că acesta a fost de extracţie democratic-constituţională, cazul Partidului naţional ţărănesc, ori etnocentrică, celelalte două partide, nu constituia un impediment în alăturarea lor, aşa cum s-a şi întâmplat de-altfel între legionari şi naţional-ţărănişti.

La stabilirea afinităţilor din această zonă a spectrului politic contribuia conectarea cu o altă subcultură a elitei politice interbelice existând mai degrabă in nuce. Eficientă îndeosebi în apropierea dintre naţional-ţărănişti şi legionari ea avea la bază o aceeaşi traiectorie a ascensiunii politice, un acelaşi impuls de eradicare a ordinii constituţionale existente, ca şi o aceeaşi imprecizie asupra viitorului naţiunii şi statului. Pe lângă aceste date, la nivelul electoratului interbelic partidele^[xxviii] polului ideologic reflectând reacţiile regionale (clivajul centru-periferie) împotriva programului dezvoltării asumat de partidele celuilalt pol,  obligau liderii lor la alinieri faţă de problematica naţiunii. În acest sens nu întâmplător cea mai pregnantă dimensiune a profilelor electorale era cea teritorială, Partidul naţional ţărănesc, naţional creştinii şi legionarii,  sprijinindu-se pe un electorat regional şi cu puternice tendinţe anti-sistem, pe când Partidul naţional liberal avea o bază electorală naţională şi colecta votul pentru putere, puternic integrator.

Trebuie semnalat totuşi, că în toate cele trei partide ale polului ideologic existau puternice tendinţe de integrare în sistemul politic. Eliminarea de pildă a lui Nichifor Crainic din Partidul naţional creştin (radical prin programul „statului etnocratic”) ori asumările noii generaţii din Partidul naţional ţărănesc  (aşa numita „stângă”)  sunt indicii semnificative în acest sens. Potenţialul mobilizator nu era însă cu totul epuizat. Dimpotrivă, agitarea formulelor statului (naţional)ţărănesc, ca şi revenirea în 1937 a legionarilor la stilul politic iniţial, arăta că menţionata tendinţă de integrare era dublată de noi planuri  de mobilizare politică şi civică. Ambiguitatea discursului şi acţiunii politice, o caracteristică esenţială a stilului ideologic, era prin urmare în continuare întreţinută.

           

Note